„Probabil că aparțin unei anume generații. Chiar am avut pe tema asta un conflict cu Eliza Petrăchescu, un conflict simpatic și terminat cu bine. La o repetiție am exclamat: „Ei, pe vremea dumneavoastră…”, iar ea s-a supărat foarte tare pe mine și mi-a spus: „Ce însemană pe vremea mea? Eu sunt de pe vremea lui Tutankamon? În fond, nici tu nu ești chiar atît de tânără!” și asta a fost „răzbunarea” ei pe mine. Repetam la Oamenii cavernelor. Repetam cu Dinu Cernescu. Știți că există actori care așteaptă totul de la regizor și sunt fericiți când au de-a face cu un regizor care le indică totul până la ultimul ton. Însă Dinu Cernescu nu este un asemenea regizor, el încearcă să te stimuleze, ca să dai din tine tot ce poți, și de aceea eu la repetiții spuneam deseori: „acum n-aș putea să mă așez, acum n-aș putea să fac cutare lucru?…” La un moment dat, Eliza Petrăchescu n-a mai suportat și mi-a spus: „Galin, în sală este un regizor, tu taci din gură, ascultă-l pe Cernescu. Cernescu știe ce spune; un actor intră în scenă când i se spune: intră pe ușa aia și ieși pe ușa aia. Regizorul îți spune și tu faci.” La care replica mea a fost aceea cu: „pe vremea dumneavoastră…” Pe urmă, această excelentă actriță mi-a povestit cum, „pe vremea ei” actorilor li se spunea: „intri înscenă pe ușa din stânga, te așezi pe scaun și ieși pe ușa din dreapta”. Și cred că trebuia să fii cu atât mai bun actor la o manieră din asta de lucru: să intri pe o ușă, să spui o tiradă și totuși lumea să te aplaude. Era mai greu decât cu micile noastre găselnițe, strâmbături din nas, din degețele, jocuri cu panglicuțe… Jucând cu Eliza Petrăchescu, jucând pe când eram studentă alături de Neamțu-Ottonel, jucând cu Ion Manta, am fost fascinată de modernitatea lor. Ei vorbeau pe scenă extraordinar de firesc, dar nu era cotidianul ăsta pe care nu pot să-l sufăr, fiindcă, cred că pe scenă e nevoie de o pronunțare deosebită, elevată, mai cultivată, mai poetică, asta neînsemnând să fii afectat. Ei îmbinau firescul ăsta extraordinar cu o mare artă a cuvântului. Astăzi există mulți actori care rostesc replicile ca în tramvai și confundă asta cu firescul. De aici, adesea, insatisfacția spectatorului: pe moment e ușor, e ceva foarte la îndemână, nu mai cere efort, dar cred că totuși miracolul teatrului vine și cu puțin efort. … Dacă simți că poți să-l atingi pe actor ca pe unul din tramvai…”
(Carmen Galin - „O repetiție bună e ca o vrăjitorie”, în Andrei Băleanu & Doina Dragnea - Actorul în căutarea personajului, Ed. Meridiane, București, 1981, pag. 108-118)
 |
| Eliza Petrăchescu & Carmen Galin în Ilustrate cu flori de câmp |
