 |
| Dimineața care nu se va sfârși |
Trebuie să spun, de la bun început: nu cred în „filme
religioase” și „filme nereligioase”. Cred însă că există filme de expresie (sau
„de autor”) și filme de ilustrație, mai mult sau mai puțin teziste și
propagandistice. Metanoia, momentul în care – în sfârșit – ți se pare că începi
să te regăsești, întrezărind „marea schimbare lăuntrică”, este o temă veche de
când lumea. Nu avea cum să lipsească din preocupările regizorilor de film,
chiar și a celor care nu-și doresc numaidecât să recurgă la registrul „religios”.
Nu o dată, marile bucurii au venit chiar din partea acestora din urmă (Welles,
Menzel, Forman, Wajda, Bunuel, Antonioni, Visconti, Pasolini, Bergman sau, în
cinematografia românească, Pintilie, Tatos, Daneliuc, Puiu, Mungiu, Jude, Achim
ș.a.).
„Preotul Ciprian Mega prezintă” – așa scrie pe genericul
de început al filmului Dimneața care nu se va sfârși, răsplătit în 2016
cu Premiul Istess per il Giubileo della Misericordia, distincție primită la
Festivalul de la Terni, Italia. Printre cei care l-au susținut acolo s-a aflat
și regizorul Krzystof Zanussi,
preocupat – încă din anii 60-70, în Structura cristalului, Viață de familie,
Iluminare ș.a. – de conștiința omului într-un moment de criză. Personajele
sale cunosc „iluminarea”, „cristalizarea”, „lămurirea” conştiinţei lor atunci
când sufletul hoinar li se reîntoarce acasă. Zanussi este unul din
respectabilii regizori-preoți, a căror religie e cinema-ul. Cinema-ul poetic,
înțeles ca îndreptar de viaţă, cod etic, scară
înspre desăvârşire.
Dimineața care nu va avea sfârșit este un film despre
suferința unui preot care – asemenea confratelui său din O umbră de nor de
Radu Jude – simte că luptă „de unul singur” pentru îmbisericirea minții celor
din jur[1], a căror ocupațiune
mintală e la miracole ad-hoc și „învieri din morți” săvârșite de „preoți
înduhovniciți”; despre suferința și singurătatea unei fete pentru care
prostituția în străinătate („Ce să fac în țară?”) a devenit un mod de viață[2] (dar cât anume din
fiorul lor, transfigurat artistic, reușește să treacă de ecran și să salveze
filmul ca film, iar nu ca predică sau ca (episod de) pilduitoare
telenovelă?); despre, în fine, singurătatea unui ambasador amoral (Ovidiu
Crișan) care e convins că „religia și popii sunt tâmpenii pentru proști și idioți”.
În film mai apar Valeriu Andriuță și Valler Delakeza, care au jucat preoți în După
dealuri și, respectiv, Sieranevada. Numai că publicul filmelor lui
Cristian Mungiu și Cristi Puiu este unul familiarizat cu „filmele de festival”
– sau „de autor” – și le acceptă convenția „minimalismului” (mijloc de expresie
– contrar celor afirmate de preotul-regizor – deloc steril, deloc lipsit de o
anumită candoare), înțeles ca efort asumat de eliberare de orice fel de
dulcegărie. Teatralismul și artificiozitatea sunt mai degrabă apanajul
serialului TV pe care îl urmărești, dacă îl urmărești, pentru „poveste”, pentru
actori sau pentru că are niște peisagii pitorești, eventual exotice[3]. Ciprian Mega, ca
părinte-duhovnic full time, a ascultat, de bună seamă, nenumărate povești de
viață ale unor oameni „biruiți de lume” care – ca ultim resort – au căutat
înțelegere, sprijin și îndrumare în Biserică și care – asemenea fetei din film
– îi vor fi spus, la începutul venirii lor în fire: „Habar n-am de ce sunt
aici!”. Aici, adică la spovedanie. Detaliile „tehnice” ale poveștii de
„restaurare” sufletească sunt, iată, asigurate printr-o cunoaștere „din
interior” a problemelor ce țin de comunitatea românilor din Cipru – chestiunea
prostituției, implicarea ambasadei în politica de „sudare a comunității” prin
încurajarea participării la concertele de manele, tendințele de infiltrare a
politicii în viața Bisericii, presiunile asupra preoților „foarte buni,
jertfelnici, conştienţi de misiunea lor” ș.a.m.d. Ele – împreună cu câteva
fragmente melancolice din creația muzicală a lui Arvo Part – fac filmul. Sau,
mai exact, îl ilustrează.
Preoți-cinefili au fost și vor mai fi, preoți-regizori
mai rar. Preotul-regizor Ciprian Mega spune (într-un interviu acordat ziarului
Metropolis): „Nu sunt cineast. Sunt doar preot. E singura responsabilitate
pe care mi-o recunosc şi pe care mă străduiesc să mi-o asum.” Ce reprezintă filmul
pentru el? „Un fel de continuare a predicii, o propovăduire dincolo de anvon”.
Dar continuarea presupune, invariabil, întâlnirea cu cinema-ul. Cu care cinema
însă? Cu acela contemplativ și „elitist” ce oferă doar o sugestie, pentru ca
el, spectatorul, să coopereze cu ambianța audio-vizuală propusă de regizor, să
facă un efort de înțelegere a demersului regizoral, a limbajului cinematografic
folosit și să se descopere, astfel, în timp ș.a.m.d?[4] Sau poate cu cinema-ul
discursiv și „populist”, tradițional-narativ, apropiat mai degrabă tabloului
religios, care – fără să țină seama de dimensiunea paradoxală a existenței
omenești – „spune tot” și lasă prea puțin spectatorul să deducă, să înțeleagă?
Marea dilemă: alegi, tu, cinema-ul sau ești ales de către el? Îi slujești tu
sau îl transformi în portavoce pentru a-ți exprima propria ideologie?
Când vezi un film despre care știi că nu e nici
film-conservă destinat producției de serie, nici produs de mercenariat, îți pui
întrebarea: ce-l mâna pe el – pe regizor – în luptă? De ce a făcut filmul, care
e tot un câmp de bătălie, un război (nevăzut)? Pentru că nu puteam altfel! –
spun unii. Pentru că astăzi simt nevoia să mă exprim prin cinema! – spune Ciprian
Mega – și să povestesc – pe înțelesul omului de rând, simplu – despre suferință
și singurătate, dar și despre Dumnezeu-Persoană, care așteaptă întoarcerea
„fiilor rătăcitori”. Ca o prelungire a predicii din anvon. Sau, poate, ca o
datorie de suflet față de toți cei pe care – ca duhovnic – preotul-regizor nu
i-a mai putut alina, vorbindu-le despre „dimineața care nu se va sfârși”,
despre sfârșitul care „nu-i aici”.
[1] Spre deosebire de solitarii preoți din Nazarin
de Luis Bunuel sau Jurnalul unui preot de țară de Robert Bresson,
preotul din Dimineața… are o admirabilă familie care îl sprijină.
[2] „ - Părinte, credeam că
v-am supărat!” – înduioșătorul moment al fetei (Ela Ionescu), atunci când –
sfârșită, pe patul de spital – îi cere iertare duhovnicului care o vizitează pe
neașteptate, autoinvitându-se la un ceai în trei (al treilea fiind Dumnezeul
nevăzut), o să mă urmărească mereu.
[3] Directorul de imagine (și
co-producătorul filmului) este Liviu Marghidan, care a mai filmat, între
altele, și Poveste de la scara C, Marilena de la P7, California Dreamin’,
Amintiri din Epoca de Aur, Medalia de onoare, Portretul luptătorului din
tinerețe, Principii de viață, Dincolo de calea ferată.
[4] La o privire mai atentă,
acest tip de cinema este foarte asemenea icoanei bizantine transfigurative care
– totodată simplă și profundă – îți oferă, printr-o „perspectivă răsturnată,
inversă”, nebănuite geometrii poetice care așteaptă să fie deslușite. A nu se
înțelege însă că simpla prezență a unei icoane ortodoxe în cadrul unui film
salvează cumva filmul.
