Go West

Am aflat de conferința lui Cristian Tudor Popescu pe tema propagandei politico-religioase în filmul românesc și mi-am zis să merg. Cu câțiva ani în urmă i-am citit cartea (Filmul surd în România mută) și - în destule privințe - nu m-a convins. Însă, cum popularul autor a venit în urbea noastră, m-am gândit să nu ratez ocazia. Și-am mers. 

Sergiu Nicolaescu, Marga Barbu & Mircea Albulescu - Zile fierbinți

De la bun început a vrut să știe ce așteptări avem, noi, cei prezenți în sală (undeva în jur de 30 de persoane). Vrem oare să vedem împreună un film? - ne-a întrebat în glumă. Să vezi un film cu cineva e una din bucuriile cele mai mari pe care le poate avea un om - a mai zis. Apoi, redevenind serios, ne-a prezentat, pe scurt, structura conferinței lui: câteva secvențe din două filme - Zile fierbinți (de Sergiu Nicolaescu, 1976) și După dealuri (de Cristian Mungiu, 2012), plus o secvență din Oglinda lui Andrei Tarkovski (1974). 

Oglinda

Mărturisesc, în cazul primului film, că nu m-am gândit niciodată că merită să acord atâta importanță descifrării „semnelor religioase” prin care Sergiu Nicolaescu (împreună cu scenaristul Francisc Munteanu, cu aportul binecunoscutului ideolog de atunci, Dumitru Popescu aka Dumnezeu) își propunea să-și manipuleze spectatorii în numele cultului personalității lui Ceaușescu (nu doar a ideologiei comuniste). Astfel că paralela trasată de CTP între inginerul (șef de șantier naval) jucat de Nicolaescu și Iisus Hristos sau Moise mi s-a părut ilară. De ce Iisus? Pentru că, zice CTP, șeful nostru de șantier (atotputernic, atoateștiutor) nu are bani la el, ci ia de la alții, atunci când - de exemplu - îi îndeamnă pe câțiva tineri muncitori pletoși să se tundă (pentru a respecta normele de protecția muncii). De ce Moise? Pentru că bravul șef de șantier „despică” marea (cu vaporul) asemenea Dreptului din vechime și, în general, nu dă socoteală la nimeni. Asemenea temerarilor Comisari și comuniști pe care tot el, Nicolaescu, i-a întruchipat în Cu mâinile curate, Un comisar acuză, Pistruiatul. Altfel spus: Nicolaescu - împrumutând semne și atribute de la Iisus și Moise - îl juca pe Ceaușescu. 

Cu mâinile curate

Mi se pare dezinvoltă (ca să nu zic teribilistă) lejeritatea cu care jurnalistul CTP se aventurează în conferințe și discuții despre religie de pe aceleași poziții atotștiutoare pe care le consideră vinovate la personajul jucat de Nicolaescu. Ori religia (oricare religie) - chiar dacă adesea este transformată în capital politic, chiar dacă adesea implică înregimentare - presupune un mister, o taină. Pr. Rafail Noica: „Nu există comunicare fără cuminecare.” (Dar cine să mai știe ce înseamnă a te cumineca?) Un Cristi Puiu sau un Cristian Mungiu (sau, altădată, un Tarkovski) spun că, deși nu înțeleg, își doresc să înțeleagă. Să depășească, cum ar veni, limitele „legalismului”, „propagandei”, „tezei”. CTP însă înțelege. Ce înțelege CTP? Că politica (stricto sensu: ideologia comunistă, ideologia cultului personalității) nu e decât o religie degenerată, așa cum religia însăși nu este decât și numai o ideologie (toxică, evident, pentru spiritul omenesc). Ce a mai zis CTP? Că există - în România - mai multă agresivitate și intoleranță în rândul celor ce se consideră credincioși decât în rândurile celor cei ce-și spun atei. (Păi e și normal: majoritatea românilor se declară religioși, credincioși. Nu există - încă - în România un segment social bine reprezentat numeric de atei, așa cum există în alte țări - nu neapărat vest-europene, ci și central sau est-europene.) 

După dealuri

A urmat apoi secvența din Oglinda, în care copilul citește scrisoarea lui Pușkin despre menirea Rusiei în lume și specificul Ortodoxiei, despre adâncirea prăpastiei între mentalitatea rusă și cea europeană, despre - mai ales - hotărârea poetului de a rămâne rus (=ne-european). Aici mi s-a părut că CTP a nimerit-o: există, în secvența aleasă din După dealuri (discuția de la trapeză, când preotul vorbește despre „acel Apus” în care - vorba unui șlagăr - „puține mai sunt lucruri sfinte”), un ecou din Tarkovski (via Pușkin). Cu precizarea că preotul din După dealuri (la fel ca Pușkin, în scrisoarea citată în Oglinda) nu se referea la religie, ci - implicit, în spiritul lui Chrystos Yannaras din Contra religiei sau Libertatea moralei - la îmbisericirea minții. Iar asta presupune pregătirea pentru viața în Biserică (pe care, în După dealuri, începe a o deprinde Voichița), pentru a fi în Biserică iar nu a fi bisericos. Ceea ce este cu totul altceva. Pentru CTP însă religia se manifestă - cel puțin la români - mai cu seamă prin diverse forme de superstiție, de idolatrie. Ca în cazul Alinei, din același film, căreia îi „trebe” acea icoană ce „face minuni” din altarul bisericii. (Dostoievski: „Omul modern nu este ateu, ci idolatru. Dacă nu se închină Dumnezeului celui Viu, se închină unui zeu din metal sau piatră sau închipuit.”) Totuși, nu cred că ajunge să constați încremenirea multora în datini fără viață, încăpățânarea lor de a „negocia” - egoist - cu Dumnezeu, de a confunda rugăciunea (care - chiar CTP spune - ar trebui să fie dezinteresată, trăită cu smerenie, iubitoare de adevăr, de bună înțelegere) cu blestemul ș.a.m.d. Pentru că același Tarkovski, cel care - arată, pe bună dreptate, CTP - nu vrea să „manipuleze” și să „impună” spectatorilor modul său de a simți, de a crede și de a trăi, cel care nota în jurnalul său că „Omul nu poate trăi fără un ideal, iar idealul vechi - Biserica - s-a prăbușit”, vorbește despre importanța de a crede, de a nu te face părtaș „noului”. Despre acest „nou” comenta recent și Cristi Puiu („cea mai teribilă ispită”), atunci când atrăgea atenția că pătrunde inclusiv în viața privată a omului, amăgindu-l că îl „schimbă”, că îl face „fericit”. Să fie „noul” mentalitatea radicală a „omului recent”, a „omului fără trecut”? Tarkovski și Mungiu mizează - implicit, conotativ, chiar și în opusurile lor aparent denotative: Andrei Rubliov, respectiv După dealuri - tocmai pe tradiție, pe reconsiderarea tradiției. Apoi, CTP s-a mai referit la felul în care Tarkovski și Mungiu construiesc „realul” și - evitând orice artificiu senzațional, orice tentație escapistă - „fantasticul”. E și normal, îmi spun: amândoi și-au asumat lecția lui Dostoievski („Nu există fantastic fără real; realul și fantasticul sunt două fețe ale aceleiași monede”). 

Biserica însă nu s-a prăbușit cu totul. Este - încă - prezentă în societatea românească, mai cu seamă sub forma unor „rămășițe” de ritualuri, sub forma unor reprezentări religioase mai mult sau mai puțin pietiste, a unor expresii („Doamne ajută!”, „Mai dă și tu de pomană…”, „Ce Dumnezeu!…” ș.a.m.d.) - pe care le regăsim și în recentul film al lui Cristian Mungiu, Bacalaureat, revăzut la mall la câteva ore după conferința lui CTP. (Semnele acestei civlizații ecleziastice, adesea impregnată de trăiri doloriste, apar și în filmele lui Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Cristi Puiu, Gabriel Achim sau Radu Jude.) Am revăzut acest film despre care mult mai important decât să-l „disec” și să-i caut „nod în papură” cred că e să spun că - și asta contează! - duce mai departe brandul Mungiu. Anume: o narațiune cu nu puține semne de întrebare, replici și fapte - orchestrate în amănunt de regizorul-scenarist - care te invită pe tine, ca spectator, să le „descifrezi” în cămara sufletului tău. Și, mai presus de toate, acea rostire atât de personală, acele replici aproape șoptite chiar și atunci când personajele trec prin situații problematice. Bacalaureat nu își propune să „rezolve” probleme, să dea „soluții”, ci să invite la reflecție. Cred că pornind de la această premisă merită cercetat, comentat, aprofundat. Dar - cine știe? - poate că mult după euforia succeselor lui Mungiu de la Cannes, se va găsi câte un comentator care - cu aceeași râvnă „justițiară” ca și CTP acum - va ține conferințe despre Bacalaureat, filmul prin care Cristian Mungiu, în 2016 A.D., încerca să „manipuleze” spectatorii din România și să le transmită - mai mult sau mai puțin subliminal - că, dacă vor să trăiască onest, nu există decât o cale: Go West!