Am fost cu Theodor la un recital cameral (cu lucrări de Diamandi Gheciu, Mihail Jora, George Enescu şi Alfred Schnittke) susţinut de Alexandru Bota (violă), Roxana Coşereanu (pian) şi Alexandra Guţu (violoncel). S-a meritat.
***
Am revăzut şi prezentat, la Cinemateca B.C.U.T., Nunta de piatră. Secvenţa în care Fefeleaga (Leopoldina Bălănuţă) aprinde lumânări la crucile morţilor ei (soţul şi trei copii) mi s-a părut acum mai sfâşietoare ca niciodată:
De din vale, dinspre hău
Ard patru lumini de său
Şi de-a ploua şi de-o ninge
Nime’ nu le poate stinge
Doar inima mea când plânge
Eu aştept doar a-nturna
Soţul meu de undeva
Eu aştept doar a veni
Pruncii mei de unde-ar fi
Maică, viaţa mea,
Aprinde lumânarea…
După proiecţie, unul dintre spectatori (un bătrânel) găseşte să spună că filmul e exagerat de primitiv şi lipsit de moralitate, că face de ruşine neamul românesc în lume. Că nu este reprezentativ pentru Ardealul pe care-l portretizează, că oamenii din zona unde s-a filmat (Roşia Montană) sunt cu totul altfel…E clar că omul nimerise din greşeală printre noi, cei veniţi să vedem sau să revedem această capodoperă a cinematografiei româneşti – unul din puţinele filme de la noi (dintre cele realizate înainte de 1989, pentru că după 1989 nu se mai pune problema aşa) despre care se poate spune că este facă „o cronică a timpului, a întâmplărilor, a oamenilor” şi să fie „documentarul vieţii şi realităţilor româneşti”, iar nu „popularizatorul platitudinilor vodevileşti şi melodramatice, exhibiţionism trivial de prost gust, de imbecilitate”. Filip, care e artist plastic (şi a văzut filmul întâia oară) , a încercat să-i explice cârcotaşului nechemat că viziunea Nunţii de piatră este una iconică. „Dar ştim oare ce înseamnă o viziune iconică?” – a întrebat, din sală, un alt spectator, Pr. Ioan, care a arătat că icoana presupune transfigurare şi închinare. Partea cu închinarea l-a întărâtat pe cârcotaşul puritan şi ne-a trimis numaidecât la porunca decalogului prin care se interzice omului să-şi facă chip cioplit. Devenise clar că aveam de a face cu un spectator nealfabetizat nu doar cinematografic, ci şi eclesial. O minimă cateheză (de îmbisericire a minţii) l-ar fi ajutat să înţeleagă că Biserica a lămurit cu peste douăsprezece veacuri în urmă pretinsa dilemă iconoclastă. Am plecat de la film cu bucuria de a fi participat, alături de vreo douăzeci de cinefili, la proiecţia unui film ce radiază – ca atât de puţine altele realizate în România – duhovnicie şi lumină. Până una-alta, Nunta de piatră este şi el (ca Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Proba de microfon, Croaziera, Concurs, Secvenţe, Moromeţii) un mărgăritar de mare preţ despre care se ştie încă nedrept de puţin.
***
Într-un vis o văd aievea pe mama. Este a doua oară, cred, când mi se arată în vis după plecarea ei „pe plaiurile sfinte”. Întâia oară am visat-o în Szeged, cu o seară înainte de a ne întoarce acasă. Eram amândoi în apartamentul de pe Intrarea Pandurilor (de care mă leagă multe amintiri din copilărie). O priveam şi ea îmi spune: „Nu observi nimic deosebit la mine?” Mă uit mai atent şi încep să înţeleg minunea: se întrupase, înviase. Şi de astă dată s-a întrupat şi mă grăbesc să o întreb: „Mamă, îţi mai aminteşti de zilele de după operaţie, petrecute la reanimare?” Ea însă mi-a răspuns cam aşa: „Nu-mi amintesc nimic, dar de-acum tu o să-ţi aminteşti de tot ceea ce eu nu-mi mai pot aminti…” Ca şi cum m-ar fi împuternicit să fiu memoria ei, în veşnicie.
