joi, 31 martie 2011

Scurtă întâlnire

Ultima zi din Mărţişor. O zi senină şi călduţă. Azi am fost la aeroport, unde am aşteptat un om. De fapt, pentru mine, un master mind, o călăuză. În lumea filmului şi a muzicii. Datorită lui (şi a altui mare compozitor: Richard Oschanitzky) am înţeles că muzica (ori de care ar fi ea: simfonică, populară, jazz, experimentală, uşoară, soundtrack, electronică etc.) ori e Muzică, ori nu e nimic.
M-am întors cu acest om, venit din Bucureşti, în oraşul meu unde, în seara de 1 aprilie (nu e nicio glumă!), i se va cânta concertul DOMINO pentru percuţie şi orchestră simfonică mare (scris pentru solistul Zoli Toth). Şi încă ceva: miniaturile sale denumite inexact „muzică uşoară” m-au învăţat şi respectul pentru cuvânt, într-o vreme în care la modă era un „limbaj de lemn” ticsit de şabloane şi lozinci, ori pur şi simplu de vorbe goale. Versurile cântecelor sale aveau însă rara calitate de a fi sincere şi sensibile, fără dulcegării şi exprimări simpliste, „demonstrative”. Mă gândesc nu atât la textul hit-ului evergreen „Bună seara, iubito”, cât la o piesă precum „Vechiul ceas” ori la versurile (decupate din volumele de poezii ale lui Ioan Alexandru) de pe primul său LP, Basorelief (care a avut aceeaşi soartă nefericită ca filmele lui Mircea Săucan, Meandre, 100 lei, Ţărmul nu are sfârşit, Alerta).
Este Basorelief un poem-pop, aşa cum aflăm de pe coperta discului, din 1977? Poem cu siguranţă da, pop mai puţin (eventual prin sonorităţile jazz-rock, foarte revoluţionare pentru acea vreme, care propuneau un nou tip de sound pentru diverse arii din Bach). Versurile din Basorelief au rezonanţe mai degrabă – culmea! – liturgice decât disco:
acum este soare
şi e târziu
până departe, în întunecime
caii înşeuaţi aleargă goi
la marea nuntă din vechime
îl văd pe cântăreţ în zori de zi
cum îşi aprinde lampa de la stele
într-un potir de argint sufletul său
e dus în slăvi şi ţine loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou
e pregătit pământul de primire
întâii vestitori albaştri au sosit
cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum
ştergarele luminii într-o dungă
pământul este o cădelniţă-n amurg
când oile se limpezesc în strungă
veşnică amintire celor ce au iubit
neprihăniţi senini până la moarte
căci din adâncurile bunului pământ
iubirea-nvârte lumea mai departe
ne-am îmbrăcat curat de sărbători
gura ni-e numai imne şi slăvire
pace în cer şi pace între oameni
în toţi şi toate pace
slavă ţie
în focu-ncins din bucuria ta
s-au luminat puterile din jur
şi-n loc de fiare
s-au făcut popoare
din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri
acum e linişte peste păduri
de-acum e graiul lui, al meu
când povestim e graiul de departe
şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi
în slava lor de foc de după moarte
captele lor în univers
bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi
de mii de ani se străduie să iasă
pe sângele lor tainic se trudesc
să-mpingă-n cer corabia din casă
acum e linişte peste păduri
un râu subţire picură din munţi
cu zvon de clopoţei şi oseminte
acolo sus e neamul meu plecat
cu turmele pe plaiurile sfinte
de bună seamă că s-ar cuveni
să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume
cei ctitori jupuiţi de vii
ostaşi martiri cu feţe cuvioase
oriunde intră plugul în pământ
dai de un scut şi-o patrie de oase
când fiecare suflet pe pământ
va fi cuprins de sfânta datorie
că patria începe-n trupul său
şi creşte-n ceilalţi în armonie


P.S. Ceva-ceva trebuie să fi simţit Ioan, fiul nostru cel mic, atunci când – exact de ziua de naştere (31 martie) a celui care, pentru tatăl său, este maestru şi mentor – n-a mai vrut să stea în pântecele maicii sale, fix acum un an, şi – câteva ceasuri mai târziu, în zorii zilei zise a păcălelilor – a aterizat în lumea aceasta. Cea mai bună, nu-i aşa, dintre lumile posibile. Like father, like son, indeed...

Din dragoste de film

Volumul Pseudokinematikos: Fals tratat de cinema românesc, Editura Theosis, Oradea, 2010, semnat de Marian Sorin Rădulescu, cuprinde o culegere de cronici, postate în anii din urmă fie pe blog-ul personal, fie pe blog-uri specializate. Prin urmare, numele lui nu este necunoscut, dimpotrivă. De-a lungul timpului, la Timişoara au existat mulţi cinefili exigenţi. Dintre ei au apărut o serie de animatori providenţiali, care şi-au asumat misiunea de a organiza proiecţii cu filme de artă, însoţite de prezentări alte regizorilor şi de dezbateri asupra producţiilor respective, fapt remarcabil într-o vreme în care partidul încerca să controleze totul. Fără să fi fost obligaţi de cineva, fără vreun avantaj material, din dragoste de film, au căutat şi convins diverse instituţii ale vremii să-i găzduiască, să le ofere patronajul şi sprijinul necesar. Să nu uităm că asta presupunea destul efort, mai ales atunci când proiecţiile nu se desfăşurau în săli de cinematograf, fiind vorba de filme pe 35 mm. Până la urmă, lucrurile se aranjau într-un fel sau altul, în primul rând datorită tenacităţii celor ce-şi asumaseră o asemenea misiune temerară.

Fenomenul cinematecilor, ce au fiinţat succesiv sau chiar concomitent, a început la Timişoara în urmă cu aproape cincizeci de ani şi a avut ca loc de desfăşurare: cinematograful Arta (1962-1964), Clubul CFR (1965-1970), Casa de Cultură a Studenţilor (1972-1981), redacţia ziarului Drapelul Roşu (o scurtă perioadă de timp în anii '80), Casa Tineretului (1985-1989), Universitatea de Vest (1987-1993). După decembrie '89 lucrurile au continuat în aceeaşi direcţie, în alte condiţii, dar nu neapărat mult mai uşoare. Am făcut această scurtă retrospectivă, nu doar pentru a aminti episoade uitate din viaţa culturală a oraşului, ori spre a dovedi aprecierea de care s-a bucurat filmul de artă la Timişoara, ci şi pentru un alt motiv. În 1993, Marian Sorin Rădulescu, aflat pe atunci în anul III la Litere, s-a apropiat de organizatorii Cinematecii Universitas Timisiensis, probabil primul ONG, cu acte în regulă, având un asemenea profil. Era tocmai anul în care această cinematecă a trebuit, din păcate, să-şi înceteze activitatea, deşi la proiecţii veneau destul de mulţi studenţi şi profesori. Marian Sorin Rădulescu a „prins” ideea şi a continuat-o. Cu ajutorul celor de la întreprinderea cinematografică, a înfiinţat la cinema Studio o altă cinematecă, de care s-a ocupat în perioada 1993-1996. Apoi a continuat să prezinte filme clasice de referinţă pentru istoria cinematografului mondial în diferite locuri din Timişoara: Centrul Cultural Areopagus (2000-2002), Librăria Joc Secund (2005-2006), Fundaţia Filantropia (2007). În această perioadă colaborează cu presa locală, scriind şi vorbind despre filme, regizori, actori şi festivaluri.

Printre producţiile cinematografice de dinainte de '89, multe marcate de compromisuri ideologice, altele doar mediocre, au existat şi filme valoroase, datorate unor autori ce au avut, pe lângă talent, abilitatea sau poate şansa de a reuşi să-şi ducă la bun sfârşit proiectul, aşa cum l-au gândit. Pintilie, Piţa, Veroiu, Daneliuc, Săucan, Tatos şi alţii, sunt nume despre care Marian Sorin Rădulescu scrie cu plăcere, făcând dovada unei bune documentări. Sunt readuşi  astfel în atenţie cei care au contribuit la temelia succesului internaţional de astăzi al filmului românesc. Autorul nu ezită, atunci când consideră necesar, să ia apărarea unor regizori sau să-şi exprime rezerva faţă de alţii, încercând astfel să repună lucrurile în ordinea lor firească. Mircea Săucan este un mare nedreptăţit: „nu dizidenţa, ci personalitatea artistică l-a pierdut. Practic, frica de concurenţă a colegilor întru creaţie a declanşat furia cu care l-au exclus, l-au descompus şi l-au distrus”. Despre un alt regizor este nevoit să constate cu regret: „A devenit de bon ton acum să ridiculizezi filmele care îi poartă semnătura pentru că, nu-i aşa, Dan Piţa este un regizor din „generaţia expirată””. Dar îşi exprimă speranţa că actuala critică de film „se va dezmetici cândva şi va şti să arate că filmografia lui Piţa cuprinde şi titluri de referinţă  ce merită toată atenţia”. Marian Sorin Rădulescu intră într-o discretă polemică cu supărările post-decembriste ale lui Mircea Daneliuc, deşi apreciază creaţiile acestuia din anii '70 - '80: „nu întotdeauna e de vină publicul atunci când filmul e de fluierat”, nici dacă poarta marca Daneliuc, făcând aluzie la câteva producţii mai recente. Marii actori sunt evocaţi cu multă căldură: Florin Piersic, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Jean Constantin ş.a. Sunt amintite nu doar reuşitele lor, ci şi dezamăgirea provocată de goana după succesul facil, din ultimii ani, a lui Claudiu Bleonţ. Actorul Dragoş  Pâslaru, care a jucat în câteva filme semnificative, a devenit la începutul mileniului trei monahul Valerian. Nu este un rol, ci asumarea unui destin aparte. Asupra semnificaţiilor unei asemenea hotărâri, de a renunţa la o lume pentru o cu totul altă lume, Marian Sorin Rădulescu ne îndeamnă să medităm. Această decizie a fost calea aleasă de monahul Valerian pentru a putea „să ierte violenţa, barbaria şi sălbăticia pe care le-a cunoscut pe propria piele, în zilele fierbinţi de la mijlocul lui iunie 1990”.

Marian Sorin Rădulescu îi cunoaşte pe mulţi dintre cei despre care scrie nu doar din filme, cărţi sau presă. I-a întâlnit, a stat de vorbă cu ei, a corespondat, ceea ce-i permite nuanţări suplimentare. Trece cu uşurinţă de la analiza unui film, la portretul unui cineast sau actor şi la recenzia de carte, punctând lucruri esenţiale. Textele sale dovedesc o mare pasiune pentru cinematograful românesc de altădată şi de azi, însoţită de siguranţa bunului cunoscător.

(sursa: Lucian Ionică, Orizont, nr. 3, 2011)