Ieri, în drum spre simpozionul-eveniment de la Joc Secund („Nicolae Steinhardt – celula libertăţii”), l-am întrebat pe Theodor dacă el este un „material natural” sau un „material prelucrat”. Asta apropo de lecţia de ştiinţe naturale pe care o repetasem cu el înainte de plecare. Zice Theodor: „Prelucrat.” Şi continuă: „Toţi oamenii sunt prelucraţi?” În gândul meu: If only…De fapt, oamenii sunt, toţi, „prelucraţi” într-un sens sau altul. Aşa cum, stricto sensu, nu există atei, fiindcă, spunea Dostoievski, omul care nu se închină Dumnezeului Viu, îşi face un zeu (din lemn, din aur sau chiar imaginar) căruia i se va închina. Şi acela va fi dumnezeul lui. (Rodion Romanovici, nihilistul din Crimă şi pedeapsă, nu era ateu. El reprezintă însă un caz fericit: Dostoievski a ştiut cum să-i „orchestreze” şi căderea şi învierea). De închinare şi, deci, de … prelucrare nu poţi scăpa.
Din simpozion am rămas mai ales cu punctul pe i pus de dl. prof. Cornel Ungureanu. Un ante-vorbitor tocmai afirmase ceva despre „radicala transformare” a convertitului Steinhardt în urma „întâlnirii cu Hristos” etc. Iar dl. Ungureanu a ţinut să precizeze că vieţuirea sa la Rohia nu a însemnat o retragere din lume, că extrem de entuziastul cărturar a fost interesat de soarta culturii chiar şi după tunderea sa în monahism. Dovadă stau cărţile sale (Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, Monahul Nicolae Steinhardt răspunde la 365 întrebări, Primejdia mărturisirii, Dumnezeu în care spui că nu crezi, Critică la persoana întâi etc.) care spun multe despre lecturile şi interesele sale. Îl putem înţelege pe eruditul Nicolae Steinhardt, arăta domnul Ungureanu, atunci când ne-am familiarizat cu jurnalele lui Eliade, Sebastian, Noica…Nicolae Steinhardt – ce personaj fabulos! În ceea ce mă priveşte, îi datorez îmblânzirea multor nelinişti existenţiale. Felul în care s-a apropiat (inclusiv sacramental, liturgic) de Hristos, de Biserică mi-a netezit calea de înţelegere a lui Dostoievski şi Tarkovski. Abia atunci aveam să încep să pricep ce voia primul să spună cu „frumuseţea va mântui omenirea”, iar cel de-al doilea cu „ruşinea va mântui omenirea”.
După simpozion am prins, la Filarmonică, un Concert pt. vioară şi orch. de coarde (Pergolesi) şi Trilul diavolului (Tartini), în orchestraţia lui Albert Markov. Solist: Florin Ionescu-Galaţi. Stabat Mater (Pergolesi), a treia lucrare din program, am ascultat-o acasă. La sfârşitul lucrării lui Tartini, solistul (împreună cu orchestra) a interpretat „Ave Maria”. Această piesă notorie a înduioşat, mai ales pe cei foarte sensibili la discursul muzical occidental. O piesă ca „Ave Maria” te duce cu gândul (cum mi-a mărturisit cineva, după concert) la o persoană dragă pe care ai pierdut-o cândva. Când, de fapt, un astfel de cânt s-ar cuveni să te ducă cu gândul şi simţirea la…Theotokos. Dar se întâmplă exact ca-n pictură. O reprezentare apuseană, a – să zicem – Buneivestiri, te cucereşte pentru felul în care artistul a respectat proporţiile, a redat perspectiva, pentru nenumăratele detalii din fundal etc. Pe de altă parte, o reprezentare bizantină a aceleiaşi scene îţi reda exclusiv momentul transmiterii „vestirii celei bune”. Niciun brizbiz, nicio împestriţare nu-ţi umbreşte receptarea esenţei. Şi încă ceva: anul acesta, ca de fiecare dată, repertoriul filarmonicilor ignoră marile oratorii şi lucrări scrise de compozitori români (sub influenţa muzicii bizantine) pentru praznicul Învierii. Numai şi numai lucrări apusene…
