vineri, 15 iulie 2011

Structura cristalului

Ieri, pe când ne îndreptam toţi patru spre Izvin, am ascultat grupul „Sincron”. În acelaşi timp, la Bucureşti se desfăşurau funeraliile lui Cornel Fugaru. Un lucru e cert: valorile, chiar şi în muzica uşoară, sunt încă departe de a fi cernute şi recunoscute ca atare în societate, la noi. Nu-şi au locul meritat - încă - în patrimoniul muzicii de gen. E şi foarte greu, acum, când ocupaţiunea mintală a poporului e în altă parte. Când „folclorul poluat”, pregătit de nenumăratele vizionări cu filme indiene gen Vagabondul, ascultă în transă doar surogate de muzici. Când predispoziţia pentru dulcege lăutărisme electronice nu mai lasă loc pentru alte sonorităţi, pentru alte voci. Cu toate acestea, când moare câte un compozitor sau interpret din branşă (Florin Bogardo, Laura Stoica, Mădălina Manole, Anton Şuteu, acum Cornel Fugaru), televiziunile se isterizează. Pentru ca, după trei zile, să-l uite iar.
În confuzia generală, iacătă-l şi pe Bâlbuţă, cel ironizat de Cârcotaşi pentru bâlbele pricinuite de insuficienta documentare, pregătire şi seriozitate profesională, iar nu datorită gafelor inevitabile pe care le face aproape oricine când transmite live. Pe un perete de fb el scrie o părere „doctă” despre muzica uşoară românească a acelor ani: „Eu n-am crescut cu muzica lui. De fapt, detestam complet muzica uşoara românească. Şi nu ştiu pe nimeni din liceul meu (Mihai Viteazul, promoţia 1986) să fi ascultat Angela Similea, Corina Chiriac et co. Pentru noi erau nişte figuri desuete, implicate fără voia lor în campania sistemului de interzicere a muzicii străine. Cred că muzica asta era pentru oameni lipsiţi de alternativă şi educaţie.” O, da...Zise fantoma lui Iosif Sava, comentator muzical ce detesta muzica „de crâşmă” (pop-rock, jazz, experimentele electronice etc.) şi nu putea suporta decât şi numai concertele „selecte” (de tip cameral, simfonic, operă etc.). Dar Bâlbuţă a izbutit să împuşte doi iepuri deodată. Pe lângă descalificarea totală (şi grosso modo) a muzicii uşoare de la noi, ţine să precizeze cât de rafinaţi în gusturi muzicale erau colegii săi de liceu. Vasăzică rezistenţa la „muzici facile” (şi dictate de regim) era bine „organizată” pe unde s-a şcolit dumnealui.
În realitate însă, muzicile cântate de grupul „Sincron” conţineau un repertoriu majoritar în engleză (cover-uri după Beatles şi alte formaţii pop-rock celebre în epocă), iar compoziţiile lui Cornel Fugaru din anii 70-80 atrăgeau atenţia prin fineţea orchestraţiei, prin versuri, prin calităţile vocale ale interpreţilor. (Vezi aici.) Erau autentice, nu copii palide ale hit-urilor de aiurea. Pe de altă parte însă, a existat, în „muzica uşoară” românească a acelor ani, şi destul balast: cântece plate, versuri care nu numai că nu spuneau nimic, dar stâlceau limba română, în fine, epigonisme cu duiumul. Trebuia să faci o selecţie, să ştii (şi să vrei) să discerni. Dar nu e oare discernământul necesar oricând, oriunde şi în orice domeniu? Şi nu suntem chemaţi a-l deprinde în orice împrejurare, deopotrivă înainte şi după „liberalizarea” ideologică din 1990?  
***
Am recuperat încă un film: debutul lui Kristof Zanussi din 1969, Structura cristalului, pe care abia acum l-am văzut prima oară. Surprinzător de matur - mă întreb câte filme româneşti „de actualitate” îi pot sta alături. Secvenţă rapel: o cină în trei. Doi foşti prieteni de facultate (două capacităţi intelectuale) se reîntâlnesc după 15 ani; unul, (gazda), e căsătorit undeva la ţară (are copii, se ocupă de staţia meteo locală şi se bucură de tot ceea ce-i oferă „viaţa la ţară”), celălalt (oaspetele) e un savant ce publică studii (de „structura cristalului”), călătoreşte în America, a divorţat de nevastă etc. Acesta din urmă e trimis de fostul lor profesor din Institut să-l ademenească pe „ţăran” să se întoarcă la oraş, unde i se vor pune la dispoziţie un apartament şi va primi imediat un loc de muncă în cercetare. Misiunea lui, divulgată până la urmă, nu va reuşi. Colegul său „aşezat”, „familist” îl ajută  să priceapă că în „structura cristalului” intră şi o altă dimensiune, nebănuită de el. Că rostul unui om este dat şi de împlinirea pe plan familial, uman. Unul e preocupat de perfecţiunea „cristalelor” din natură şi din laborator, celălalt caută la da desăvârşirea „cristalelor” din sufletului omului iluminat de viaţa de familie – teme care îl vor preocupa şi în continuare pe regizorul polonez (Viaţă de familie, Iluminare ş.a.).

P.S. Despre filmele poloneze, româneşti şi, în general, din fostele ţări socialiste, se pot emite aceleaşi „păreri docte” à la Bâlbuţă. Aşa cum muzica uşoară românească era – spune el – parte din „campania sistemului de interzicere a muzicii străine”, se poate spune, prin analogie, că şi filmele româneşti (şi cele din Europa de Est) erau parte din „campania sistemului de interzicere a filmelor străine” (adică occidentale şi mai ales americane). Se poate, dar e păcat. Pentru că – fapt paradoxal – în sistemul cu pricina (unipartit, draconic, totalitar etc.) au fost produse (în şcoala sovietică, poloneză, cehă, iugoslavă, românească etc.) o serie de filme de autor, ce atestă viziuni regizorale bine articulate: opere ce mărturisesc nevoia omului de „lămurire”, de „iluminare”, de cunoaştere de sine. Cum rar se întâmplă în cinematografia comercială (americană, occidentală), bazată pe principiul vox populi, ce produce surogate (e drept, strălucitor ambalate, impecabil montate, interpretate şi echipate cu efecte speciale audio-vizuale etc.) în serie.