 |
| Tablou de Dan Voinea |
„Când am plecat
pe front eram o materialistă. Atee. Fusesem o bună elevă sovietică, învățasem
tot ce era de învățat. Dar acolo... Acolo am început să mă rog... Întotdeauna
mă rugam înainte de bătălie, îmi spuneam propriile mele rugăciuni. Cuvinte simple
... făcute de mine... Și sensul era unul singur, să mă întorc la mama și la
tata. Nu știam rugăciuni adevărate și nu citisem Biblia. Nimeni nu mă vedea
când mă rugam. Era în secret. Pe furiș. Cu grijă. Pentru că... Eram alții pe
atunci, trăiau altfel de oameni pe atunci. Înțelegeți? Altfel gândeam,
înțelegeam ... Pentru că ... Am să vă povestesc o întâmplare... Odată, printre
nou-veniții în unitatea noastră s-a nimerit să fie și un băiat credincios, și
soldații râdeau când îl vedeau că se roagă: „Cum e, te-a ajutat Dumnezeul tău?
Dacă există cu adevărat, cum de rabdă toate astea?” Nu credeau, ca omul acela
care striga la picioarele lui Hristos răstignit, pasămite, dacă te iubește, de
ce nu te salvează? După război am citit Biblia... Acum o citesc de o viață
întreagă... Și soldatul acesta, nu mai era la prima tinerețe, nu voia să tragă.
Refuza: „Nu pot! Nu vreau să omor!” Toți se învoiau să omoare, numai el nu. Dar
timpurile? Ce timpuri erau! ... Cumplite! ... Pentru că... A fost trimis la
tribunalul militar și peste două zile l-au împușcat... Pac! Pac!
Erau alte
timpuri... Alți oameni... Cum să vă explic? Cum...
Din
fericire, eu ... Nu i-am văzut pe oamenii pe care îi omoram... Dar ... oricum
... Acum înțeleg că omoram. Mă gândesc la asta... Pentru că... Pentru că am
îmbătrânit. Mă rog pentru sufletul meu. I-am spus fetei mele că, după moarte,
să-mi ducă toate ordinele și medaliile nu la muzeu, ci la biserică. Să le dea
părintelui... Vin la mine în vis ... morții ... Morții mei. Deși nu i-am văzut,
vin și se uită la mine. Și eu caut, caut cu privirea, poate e careva doar
rănit, fie și grav rănit, dar care să mai poată fi salvat. Nu știu cum să-ți
spun... Dar toți sunt morți...” (Vera Borisovna, sergent, tunar în artileria
antiaeriană) - fragment din romanul Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Aleksievici
