La începutul anilor 80 am văzut Întâlniri de gradul trei într-un
cinematograf de vară. Avea un ecran uriaş, panoramic, şi instalaţie de sunet
stereofonic. Superproducţia lui Steven Spielberg, o feerie
„ştiinţifico-fantastică”, a ţinut atunci afişul câteva luni de zile. N-avea cum
să nu-ţi placă, povestitorul avea în tolbă şi povestea, şi – mai ales – artificiile
(efectele speciale), care-o făceau cu atât mai atrăgătoare.
Actorii au carismă
(Richard Dreyfuss (American Graffiti;
Adio, dar rămân cu tine; Competiţia; François Truffaut (regizorul Nopţii americane, dar şi al fermecătorului
Jules & Jim şi al utopiei
ştiinţifico-fantastice 451 Fahrenheit),
arsenalul audio-vizual (imaginea: Vilmos Zsigmond; muzica: John Williams) este
uluitor. Extratereştii par reali, iar mania personajelor care, în urma contactului cu obiecte zburătoare
neidentificate („întâlnirea de gradul trei”), îşi lasă baltă familie, slujbă şi lume pentru a-i urma
O.Z.N.-ului, este – sub conducerea regizorală a vrăjitorului Spielberg – perfect
justificată. În plus, toate acele „farfurii zburătoare” multicolore şi producătoare
de sunete electronice atât de stranii, reuşeau să ne înveselească existenţa mult
prea cenuşie, prea uniformă de la începutul unui (alt) deceniu anost, pentru
România.
Succesul filmului, atrag atenţia unii critici,
se datorează combinaţiei fericite de Walt Disney, S.F. din anii 50, junk food şi o variantă convingătoare a
visului american. Este considerat „filmul cel mai important al vremii noastre”,
o „experienţă religioasă al cărei mesaj e universal şi dătător de speranţă”
(Ray Bradbury, notoriu ator de S.F.), „cea mai impresionantă aventură
cinematografică în domeniul ştiinţifico-fantastic, după filmul lui Kubrick, Odiseea spaţială 2001” (G. Stewart).
În
ceea ce mă priveşte, mă gândesc mereu, când îmi amintesc de acest
mega-spectacol de sunet şi lumină, la Tarkovski şi la al său Solaris. Desigur, „misticismul” popular şi
„explicit” din Întâlniri de gradul trei n-are
nimic în comun cu duhovnicia tarkovskiană (aceeaşi în toate filmele sale) patristică
şi „apofatică”. Distanţa dintre ele e de la cer la pământ. De fapt, regizorul
rus ţine să înzestreze staţia spaţială (salonul-bibliotecă din „oceanul
gânditor”) din Solaris cu toată
frumuseţea creată de om pe Pământ – trimiteri literare (Don Quijote, Tolstoi,
Dostoievski, Luther), picturale (Rubliov, Breughel, Rembrandt), sculpturale
(Venus din Millo, busturile filosofilor antici), muzicale (Bach) ş.a.
Solaris
Temele
principale din Solaris sunt
umanizarea omului înstrăinat de sine şi se semeni (prin redescoperirea căinţei,
rugăciunii, iubirii) şi extinderea Pământului la dimensiunile cosmosului (nu cucerirea acestuia). Spielberg însă e
preocupat să „demonstreze” – cu ajutorul ficţiunii şi elementului fantastic – că
„nu suntem singuri în univers”. Că „ei” (extratereştrii) există, că au o
civilizaţie ce pare (este?) mult superioară sofisticatelor tehnologii americane,
că sunt fiinţe sensibile (poate chiar mai sensibile decât oamenii). Că un
astfel de „contact” este posibil. La finalul Întâlnirilor, un echipaj de cercetători pleacă în „misiune” pe
navele spaţiale care tocmai au aterizat – în secret – pe Pământ (într-un loc
numit Turnul Diavolului) şi sunt „binecuvântaţi” de un pastor într-o încăpere
ce aduce mult cu o capelă (neo)protestantă. În Solaris, psihologul Kris pleacă şi el în cosmos ca să constate progresul
făcut solaristică pe staţia orbitală. Dar pare să ia cu el nu o „binecuvântare”
de tip „religios”, ci conştiinţa unei omeniri ce are nevoie de comuniune (cum este
exprimată şi în icoana Sfintei Treimi, cu care se încheie precedentul film al
lui Tarkovski, Andrei Rubliov). Un
personaj din Solaris spune, la un
moment dat: „Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un
contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în
jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi
pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!” Personajul principal din Întâlniri... se îmbarcă, la final, pe o
navă extraterestră, sperând să afle acolo răspunsul la miile de întrebări care
nu-i dau pace.
În Solaris, psihologul
Kris ajunge înapoi pe Pământ, în casa tatălui său. Îi cade în genunchi,
asemenea fiului risipitor din parabola evanghelică şi din tabloul lui
Rembrandt. Îndoielile şi întrebările i-au fost limpezite: a înţeles că
răspunsul la întrebarea cea mai chinuitoare a omului se află în interiorul său,
nu în spaţiile extraterestre. Între timp, aparatul de filmat al lui Vadim Iusov
se înalţă tot mai sus. De acolo, din înaltul cerului, casa pare înconjurată de
„oceanul gânditor”. Cum ar veni: călătoria fusese, de fapt, spre interiorul
conştiinţei omeneşti. Personajele lui Spielberg par să poarte cu ele doar spaimele
şi angoasele omului contemporan, „fără rădăcini”. Şi ajung unde şi-au dorit: în
„paradisul” extraterestru al unor farfurii zburătoare. Happy end. Visul american s-a mai împlinit o dată.
P.S. Astăzi, grădina de vară unde aveam să fiu
fascinat şi sedus de basmul lui Spielberg este o ruină. Din zidul alb al
ecranului curbiliniu au căzut porţiuni mari de tencuială. De ani de zile nu se
mai proiectează acolo niciun film. Dar n-am să uit niciodată cum, în timpul
proiecţiei nocturne, sunetele electronice din filmul lui Spielberg au fost continuate,
dintr-o coincidenţă bizară ce i-a umplut de uimire pe spectatori, de zvonurile
(douăsprezece la număr) produse, fix la miezul nopţii, de clopotele catedralei
mitropolitane din apropierea cinematografului de vară unde am văzut Întâlniri de gradul trei. Pentru câteva
clipe, Spielberg a fost înlocuit de Tarkovski.
Grădina de vară cinema „Capitol”, 2012
