La urma urmei, n-au trecut decât 30 de ani. Un fleac. M-am tot gândit cum o să fie. Ajung la C.D. Loga mai devreme c-un ceas, la ora 10 a.m. Intru în școală și vizitez niște săli de clasă. Par proaspăt renovate, cu pereții albi, fără nicio icoană. Un sfert de veac a durat moda cu atârnarea de icoane pe pereții unde altădată îi puteai vedea doar pe Marx, Engels, Lenin, Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu. Nici n-avea cum să reziste, câtă vreme ea, icoana, are încă un statut incert în viața celor pentru care - dintr-un ordin primit „de sus” - fusese agățată. De mântuială, iar nu spre mântuire.
Mă întâlnesc cu un prim fost coleg dintr-o clasă paralelă. Venise din Germania, unde stă de peste 25 de ani. Abia mai vorbește românește. E neamț, a plecat cu părinții, aici nu mai are pe nimeni. Iar dacă nu vorbești o limbă atâta amar de vreme, o uiți. Așa cum o vor uita (sau n-o vor învăța defel) și copiii unora din cei are au plecat în lumea mare în căutarea unei cetăți mai primitoare. Nu-i bai. Măcar de-am vorbi-o noi, cei care-am rămas acasă. Dar o sluțim/banalizăm și noi la greu - pe stradă, în școală, în familie, la televizor. Cobor spre sala de sport. De zeci de ani, așa cum purtau și în anul când am terminat liceul, treptele de ciment - pe alocuri vădit adâncite - poartă urmele pașilor atâtor generații. O iau la dreapta și ies în curte. Capela e deschisă, parcă așteaptă să fie vizitată. A fost concepută pentru slujbe ortodoxe, deși - dacă s-ar face un sondaj de opinie - nu puțini ar fi dintre cei care fie și-ar dori să nu fi fost construită deloc, fie n-ar avea nimic de zis dacă acolo s-ar face slujbe „ecumenice”, inter-religioase. Îmi spun că trebuie să tac atunci când vine vorba de comentarii pe marginea religiei, comportamentului unor preoți, traseismului inter-confesional și inter-religios etc. Intru în capela liceului. Nu mai fusesem acolo niciodată. Pe pereți atârnă niște icoane înrămate în rame groase de lemn. Dar icoane, nu tablouri religioase. De la un difuzor se aude o cântare psaltică. Mă întorc la intrare, lângă masa portarului. O zăresc pe Gabriela și o chem să-i arăt capela. Știam că se va bucura s-o viziteze. Aflu că nici ea nu o mai văzuse. Ne întoarcem. În fața școlii veniseră deja câțiva zeci de foști colegi. Mergem și noi. Grupul se face tot mai mare. Suntem, la ora 11, peste o sută. Din șase clase. În ora festivă, fiecare dintre noi are ocazia să spună ce-a făcut în ultimii 30 de ani. Cu ce se laudă, cum ar veni. (Chiar dacă or mai fi și din cei care mai degrabă ar vorbi despre neîmpliniri și tristeți.) Ni se recomandă să nu ne întindem prea mult. 30 de secunde, ne indică organizatoarea evenimentului, e cel mai bine. Cum ar veni: 30 de ani în 30 de secunde. Adică un an într-o secundă. Unu la unu. Cam greu de înghesuit. Orișicât, aflu că mulți foști colegi veniseră din lumea largă - SUA, Canada, Franța, Germania, Belgia, UK, Grecia ș.a.m.d. Acum sunt manageri, ingineri, doctori, economiști, juriști ori dascăli, undeva în satul global Terra. Nota bene: spre deosebire de elevii de azi (care sunt la un click distanță de orice informație și, cu pașaportul în buzunar, pot vizita orice țară, pot să se stabilească în orice parte a lumii care îi primește), noi am fost o generație crescută în spiritul obligației de a ne iubi patria, de a rămâne între granițele ei. La urmă ne amintim de aceia dintre noi - foști profesori, foști colegi - care au intrat mai repede în vacanța cea mare. Și - cei care am făcut și clasele V-VIII la Loga - ne amintim chiar și de unii dascăli și colegi de gimnaziu mai apropiați.
Sâmbătă, 15 iulie 2017 - Duminică, 16 iulie 2017
Cu puțin înainte de a-mi revedea colegii, după întâlnirea cu colegii din ajun (prelungită la terasa „Bănățeana” aka „La riviere”, cu o parte din colegii de clasă), mă văd cu Florin Doboș. Mergem la Iulius Mall să ne întâlnim cu ... Cristi Puiu (în tranzit prin Timișoara), alături de care am petrecut două ceasuri pe cinste. Spune Cristi, la un moment dat (vorbind despre infuzia de neomarxism în rândurile făcătorilor de filme și, nu mai puțin, în rândurile privitorilor la filme), că pentru a vorbi fără impostură despre Biserică și cele ale Bisericii e nevoie „să fii parte din poveste”, iar nu să dai sentințe de pe tușă. Dar, vorba lui Florin, care observase îngăduința cu care regizorul-povestitor Cristi Puiu își învăluia personajele - de la Marfa și banii la Sieranevada: nimeni nu ar trebui judecat. Fiecare cu slăbiciunile și limitele sale. (De pe tușă, personajele lui Cristi chiar asta fac: își dau în stânga și-n dreapta cu părerea și, la nevoie, mimează chiar o bogată activitate religioasă, cum se întâmplă în Sieranevada. E un parastas. Toți se stâng laolaltă să-l asculte pe preot și nu-nțeleg nimic din vorbele lui. Și-ntr-adevăr, abia cu mintea îmbisericită începi să dai sensuri noi cuvintelor nin care erai convins că nu mai poți stoarce nimic, niciun înțeles. Sunt undeva in between. Prea copleșite de inerție să-și asume povara unei conștiințe ecleziale, prea lașe ca să spună, precum bărbatul din Umbra de nor (mediu-metraj de Radu Jude): „Nu particip la așa ceva!” Dar participă, fac act de prezență. Prezență de trup, mai ales. De spirit, mai puțin.)
Seara, la restaurantul „Insula” de lângă Pădurea Verde, îmi revăd colegii. Suntem doar 15. În ajun am fost 26 (din 35, câți eram în catalogul din clasa a XII-a). Unii vin însoțiți. Pe la orele 3 plec spre casă. Las în urmă amintirile câtorva chipuri, bucuria câtorva discuții mai mult sau mai puțin legate. Ne vom mai vedea, în aceeași formulă, și peste câți alți ani, oare? Cum-necum, am reușit să fim laolaltă câteva ceasuri, două zile la rând. După care ne-am despărțit iar. Fiecare s-a întors la oaza sa ori, poate, la pustiul său. Fără să băgăm de seamă, am intrat într-un al timp. Timpul unei noi cerneri, al pregătirii pentru următoarea noastră revedere.
 |
| Clasa a XII-a B. Liceul C.D. Loga, promoția 1987 (26/35). 14 iulie 2017 |
