Cam aşa ar trebui să fie:
„Precum mortul nu mănâncă, aşa şi smeritul nu
poate să osândească pe alt om,
chiar dacă l-ar vedea închinându-se la idoli.”
(Avva Longhin, Dicţionar filocalic)
Nici nu se poate
altfel. Doar că, în lipsa smeritei cugetări (ce rămâne un ideal), osândim (la
modul real, cu mintea, cu vorba sau cu fapta) pe cei care ni se pare că se
închină la idoli. Dar ce înseamnă idoli şi închinare la idoli? Într-un anumit
sens, idolii sunt cei care nu ne dau pace şi nu ne lasă să ne plictisim. Lupta
cu închinarea la idoli ar puta fi antidotul la plictiseală. Şi pentru că sunt
atât de mulţi („legiune”), n-ar trebui să avem (cum spune titlul unei comedii americane din
anii 60) „niciun moment de plictiseală”...
(în imagine: Dan Voinea – Iertare)
