Partea amuzantă este că deunăzi am citit cel mai aprig interviu luat lui Tarkovski vreodată. De o femeie, în 1984. Care femeie-jurnalist (Irena Brezna) îi reproșează regizorului rus (stabilit recent în Occident), între altele, că în filmele sale nu găsești femei emancipate, femei care să aibă viață și o lume a lor („a room of their own”), care să fie fericite (sau nefericite) independent de bărbatul alături de care trăiesc. Nu-ți trebuie multă imaginație să-ți închipui cam ce ar ieși dintr-un astfel de dialog, dacă ești - cât de cât - familiarizat cu concepția lui Tarkovski despre „condiția femeii”, o concepție a cărei lipsă de echivoc își are rădăcina în intransigența paulină („Nu e bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” ș.a.m.d.)...Și mă uitam la personajul principal feminin din It's a Wonderful Life, la devotamentul, la răbdarea, la îndelunga răbdare de care dă dovadă. E ceva din acest personaj în Soția Călăuzei din Stalker, apropo de Tarkovski. Așa cum, tot apropo de Tarkovski, filmul lui Capra ne oferă (cu mijloacele cinemaului asumat „comercial”, „de public”) o reflecție pe marginea vorbei aceleiași Călăuze: „Trebuie doar să crezi. Și să te rogi. Și să-ți amintești întreaga viață. Omul când își amintește de trecut devine mai bun”. Salvarea personajului principal (masculin) o asigură (prin intermediul unui „înger de categoria a doua”, căruia încă nu-i crescuseră aripile în momentul încredințării misiunii) tocmai acest remember. Când vezi cum ar arăta lumea dacă nu te-ai fi născut niciodată (pentru că asta îți dorești, când ai ajuns pe culmile disperării), ești gata să primești cu bucurie (și cu iubire) prezentul „în criză” care, înainte de acest exercițiu de imaginație, îți părea de nesuportat, iar acum ți se pare un adevărat rai. (Chiar dacă ar trebui să pleci la închisoare pentru o vină care nu este a ta.) Ce idee de mestecat în lumea noastră din ce în ce mai dezvrăjită: aripile îngerilor le „creștem” noi. Și nu atât prin clinchet de clopoței, cât prin starea de nevăzută cernere, de „schimbare a minții” (metanoia), pentru că „pocăință” e deja un termen demonetizat.
Urmăream copleșit de emoție comedia lui Capra ce poate fi redusă la acest motto (pe care, într-un cadru, îl vezi atârnat de un perete, sub fotografia lui pater familias): „Nu-ți rămâne decât ceea ce ai dăruit”, apropo de comorile „în alb” pe care, în ultimă instanță, ni le facem atunci când suntem - dezinteresat - generoși. (Steinhardt: „Dăruind, vei dobândi”.) Ceea ce te poate face să suspini, și chiar să lăcrimezi văzându-l, e doar gândul că știi că ai obosit, că nu mai ești (nici pe departe, poate) la fel de bun și de generos ca altădată. Că ți-ai trădat idealul de a fi frate și prieten tuturor.
P.S. Contrar părerilor exprimate de pesimiști și nostalgici, filme ca It's a Wonderful Life (despre homeliness, despre minunea numită familie) încă se mai fac. O dovedește candoarea din recentul film al lui Jim Jarmush, Paterson.
