În ajunul Învierii am vizitat două locuri (patronate acum de romano-catolici) închinate Sf. Ioan Botezătorul. Între pelerinaje am făcut cunoştinţă cu doi foarte simpatici actori pensionari (soţ şi soţie) din grupul nostru. Ne-a legat o vorbă spusă de mine în treacăt (oare?) cu o zi în urmă. Afirmasem atunci că mi-aş fi dorit să vizitez Ierusalimul cu zece ani înainte, când l-aş mai fi prins în viaţă pe regizorul Mircea Săucan (Meandre, 100 lei), care la sfârşitul anilor 80 s-a stabilit în Israel. Aşa am ajuns să vorbim despre o groază de filme (româneşti şi străine), despre teatru, despre regizori români de film şi teatru care – din pricina conjuncturii – n-au putut să se afirme, despre Tarkovski, despre lipsa nuanţării şi a „jocului secund” în opusurile cinematografice româneşti de după anul 2000 răsfăţate de festivaluri şi de critică. La un moment dat, când am ajuns la o grotă în care se spune că a trăit, ca pustnic, Ioan Înaintemergătorul, peisajul semăna frapant cu unele decoruri din Nostalgia: coline sălbatice pe care creşteau diverşi arbuşti şi – ruptă parcă din “civilizaţie” – o şosea şerpuitoare de asfalt…
***
Pe la prânz, am ajuns cu întreg grupul aproape de zidurile cetăţii Ierusalimului, lângă una dintre porţi (Jaffa). După o oră de aşteptare s-au auzit primele urale şi strigăte în rândul mulţimii. Erau arabii creştini care chemau venirea Luminii şi proclamau Ortodoxia ca fiind „singura credinţă adevărată”. Câţiva din cei veniţi anume pentru acest eveniment la Ierusalim s-au strecurat clandestin – riscând să fie evacuaţi în forţă de gardienii (şi gardienele) ce aveau arme de foc în dotare – prin cotloanele bisericii Sf. Mormânt. Îndrăzneţi şi temerari, căţărându-se pe acoperişuri, forţând mulţimea dezlănţuită, hăituiţi de poliţişti, au izbutit să prindă loc mai aproape de altar şi să vadă cu ochii lor vestita „lumină de la Ierusalim”. Noi am aşteptat dincolo de zidurile Cetăţii. Lumina pe care am primit-o era, cum se spune, lină şi – preţ de câteva clipe – nu-ţi ardea părul şi pielea. Când a sosit vremea pogorârii ei, soarele – pe care-l priveau aproape toţi – strălucea într-un fel ciudat, hipnotizant.
Nu ştiu şi nimeni nu ştie cât element de ştiinţă şi câtă ficţiune se află în poveştile cu iz S.F. relatate de martorii acestei minuni – de acum sau din alţi ani. Oricum, Ortodoxia a fost, este şi va fi descoperită – ca o „devenire întru fiinţă”, ca o „întoarcere acasă” a minţii şi a sufletului omului – şi în afara acestei „dovezi”. Şi asta pentru că – prin frumuseţea Liturghiei – ea seduce, nu convinge: Ortodoxia (atunci când nu este amestecată cu practici străine de ea) este mai ales seducţie, nu o demonstraţie „ştiinţifică”, „relevantă”, „logică”. La fel ca în cazul „luminii de la Ierusalim”, mulţi văd, puţin pricep. Călăuza lui Tarkovski: „Totul depinde de noi, nu de Zonă”. Nu în sensul că noi facem toată treaba, pentru că e vorba doar de o punere de accent pe atenţia (şi replica) noastră atunci când suntem de înconjuraţi de „lumina vieţii”, de frumos, de adevăr, de iubire. Putem la fel de bine spune da sau nu.
***
După terminarea praznicului, o tânără vorbitoare de engleză m-a întrebat ce se petrece. I-am spus. Când am întrebat-o de unde este, mi-a răspuns la fel de candid, că e din Tel Aviv, dar că n-a mai văzut aşa ceva niciodată. Apoi şi-a aprins o ţigară pe care a împărţit-o cu prietenul ei. Viaţa bate filmul, încă o dată. Fără să ştiu, trăiam cu acest schimb de replici o secvenţă din aceeaşi Călăuză tarkovskiană. La capătul odiseii în care nu s-a întâmpat nimic (pentru că cei doi „călăuziţi” erau mult prea raţionali, inteligenţa lor nefiind „luminată” de Lumina Taborului, ci a ideologiei iluministe), Scriitorul îşi aprinde o ţigară în barul acela împuţit şi insalubru, iar Profesorul se uită şi el spre Călăuzul care, aşteptat de nevastă şi de copilul lor infirm, porneşte spre casă. Niciunul, nici celălalt nu a priceput nimic din ce li s-a întâmplat. Se aşteptaseră să întâlnească o călăuză îmbrăcată în costum de piele, ca un fel de „căpitan al răzbunării”, nicidecum un „debil mintal” care le vorbeşte despre o presupusă „cameră a dorinţelor”, despre importanţa credinţei atunci când îţi doreşti să ţi se împlinească ceva. Însă acel ceva fără de care sufletul tău nu poate trăi, nu un moft oarecare. Cele două personaje din Călăuza, la fel ca mulţi din privitorii ştafetei de lumină din Ierusalim (ori de aiurea), încă înrobiţi de „mofturi” şi „fiţe”, nu sunt pregătiţi să intre în „camera dorinţelor” în care nu e loc pentru nimeni în afara propriei lor conştiinţe.
***
A fost prima Înviere petrecută într-un mediu atât de efervescent multicultural. Cu trupe militarizate, cu forfota unei mulţimi hipereterogene (cultural, etnic, religios etc.). Până la urmă, oricum am întoarce-o, pe Hristos se cade a-L mărturisi oriunde: într-o cameră de trecere, în puşcărie, în tramvai, într-o cetate ce-şi măsoară zilele sub semnul acalmiei (deşi este supranumită Cetatea Păcii) sau într-o comunitate de „călduţi” ambetaţi de un agnosticism mai mult sau mai puţin amorţit, anchilozat. Probabil aceasta este lecţia Ierusalimului, a credinţei în Hristos de aici – aşa-zis din „diaspora”, în fond mai ca „acasă la mama ei” ca niciunde altundeva. (Nu pe aceste pământuri se născuse, crescuse şi învăţase Nazarineanul, nu fusese aici prins şi răstignit, nu se ridicase de aici la cer?)
