Început de noiembrie cu Moşii de toamnă. Un cimitir dintr-un sat foarte aproape de
graniţa cu Serbia. Am
fost, trei generaţii, să îngrijim mormântul unui strămoş de-al nostru neuitat. Unele cruci abia
se mai zăresc de buruieni şi tufişuri. Pe cele mai multe – falnice, arătoase,
opulente chiar – se puteau citi nume nemţeşti (satul, înainte de a fi locuit de
români, după al doilea război mondial, era cunoscut ca sat nemţesc), însă o
serie de morminte sunt lăsate de izbelişte. Plăcile de beton sunt, pe alocuri,
sparte. În pământ se văd găuri de, probabil, cârtiţe. Asemenea multor case din
sat pe care le-a invadat igrasia sau chiar bălăriile. Data naşterii şi a morţii
de pe cruci indică oameni care s-au născut şi au trăit în urmă cu peste cincizeci sau chiar o sută
de ani – cele mai vechi inscripţii erau de pe la mijlocul secolului al XIX-lea.
Unde sunt cimitirile celor care au vieţuit înaintea lor? Ce vor fi fiind ei
acum? Oale şi ulcele. Mi-am amintit, fără să vreau, şi de mama, şi de Ecleziastul, şi de poemul „Viaţa lumii” scris de Miron Costin în
acelaşi duh, dar şi de replica lui Zorba (Grecul) către englezul idealist: „We
all end up the same way: food for worms.”
sâmbătă, 3 noiembrie 2012
Mungiu & Buñuel
După dealuri, filmul lui Cristian Mungiu (răsplătit cu
Premiul pentru scenariu şi interpretare feminină la Cannes, în 2012), îmi
aminteşte involuntar de Luis Buñuel, cel din Nazarin (distins la Cannes cu Premiul Criticii Internaţionale, în
1959). Între autorii lor există, desigur, diferenţe mari. Cunoscutul artist
spaniol, colaborator apropiat al nonconformistului Salvador Dali (la Câinele andaluz şi Vârsta de aur), nu se sfia să spună: „Slavă cerului că sunt ateu!
Cred că Dumnezeu trebuie căutat în om. Este o atitudine foarte simplă.” Regizorul
român refuză – din câte ştiu – să-şi comenteze în public (şi pentru public)
credinţa (sau necredinţa). Mai mult chiar, fiecare film al său degajă un farmec
discret al dreptei socotinţe (el o numeşte „neutralitate” şi „obiectivitate” în
raport cu personajele sale).
Există, totuşi, atât în Nazarin, cât şi în După dealuri, o formă pregnantă de
mărturisire a credinţei în datoria morală şi în lupta pentru aceasta. Nici Nazarin,
preotul „nebun întru Hristos”, nici obştea micuţei mănăstiri de „după dealuri” nu
se dă înapoi de la a merge până la capăt, fără să ţină seama de nimic – împotriva
„duhului acestui veac” şi chiar împotriva administraţiei bisericeşti de la un
anumit nivel în sus, care urmăreşte să respecte doar regula jocului lumesc, păstrând
aparenţele. În Nazarin vedem cum, la
un moment dat, preotul râvnitor încearcă – prin rugăciune – să împace cu
Dumnezeu o femeie în suferinţă, care-şi aştepta bărbatul. Ea însă îi refuză ajutorul
şi se gândeşte doar la soţul ei care, de altfel, va veni să-i aline ultimele
clipe pe care le mai are de trăit. În După
dealuri Voichiţa (ce pare că şi-a găsit liniştea în viaţa de obşte a unei
mănăstiri) îi vorbeşte zadarnic Alinei (atrasă de mirajul occidentului unde, crede ea,
poate să trăiască deplin) despre nevoia omului de a înţelege că dragostea lui
Dumnezeu este mai presus de orice iubire omenească. Ambele filme, străine de orice formă de dulcegărie sau ideologie, propun o viziune iconică (o „perspectivă inversă”) asupra vieţii. Problematizează, într-un mod foarte incomod, chestiuni ce ţin de „lucrurile de pe urmă”, de „sensul vieţii”. Invită la o reconsiderare profundă a propriilor prejudecăţi (faţă de viaţă, de Biserică, de societate şi chiar faţă de cinema) pe care, din comoditate, le-am cultivat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)