Moşii de toamnă

Început de noiembrie cu Moşii de toamnă. Un cimitir dintr-un sat foarte aproape de graniţa cu Serbia. Am fost, trei generaţii, să îngrijim mormântul unui strămoş de-al nostru neuitat. Unele cruci abia se mai zăresc de buruieni şi tufişuri. Pe cele mai multe – falnice, arătoase, opulente chiar – se puteau citi nume nemţeşti (satul, înainte de a fi locuit de români, după al doilea război mondial, era cunoscut ca sat nemţesc), însă o serie de morminte sunt lăsate de izbelişte. Plăcile de beton sunt, pe alocuri, sparte. În pământ se văd găuri de, probabil, cârtiţe. Asemenea multor case din sat pe care le-a invadat igrasia sau chiar bălăriile. Data naşterii şi a morţii de pe cruci indică oameni care s-au născut şi au trăit în urmă cu peste cincizeci sau chiar o sută de ani – cele mai vechi inscripţii erau de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Unde sunt cimitirile celor care au vieţuit înaintea lor? Ce vor fi fiind ei acum? Oale şi ulcele. Mi-am amintit, fără să vreau, şi de mama, şi de Ecleziastul, şi de poemul „Viaţa lumii” scris de Miron Costin în acelaşi duh, dar şi de replica lui Zorba (Grecul) către englezul idealist: „We all end up the same way: food for worms.”