„Un artist
autentic, fecior de ţăran de lângă Lipova, om înflăcărat, mi-a spus: „Te ştiu
iubitor al fenomenului românesc, du-te la un recital al lui Tudor Gheorghe.”
Mărturisesc că am fost dezamăgit. T.Gh. recită versuri din
poeţi adevăraţi: Goga, Ion Barbu, Blaga, Arghezi. Are bunăvoinţă. Se vede că iubeşte frumosul. Dare
e un recitator slab. Scena, timp de aproape două ore, o umple cu greu. După melci a fost recitată fără niciun
simţ al misterului, ci copilăreşte, în stilul acelei prime ediţii scoase de
Ciornei pe care autorul a retras-o imediat. Şi-apoi, strigă când se acompaniază
la ghitară. Şi se cam schimonoseşte inutil. Dar, mai grav, tinde să confunde
folclorul românesc cu cel ţigănesc. În limba română consoanele finale sunt
clare şi abrupte. T.Gh. le adaugă, ţigăneşte, un „î” moale, slav, cu un fel de
„i” final. Acestea sunt două mari greşeli, contrare spiritului în care se
pronunţă consoanele la noi. Îndeosebi, „î”-ul final, atât de ţigănesc, de
lăutăresc ţigănesc, de mahalagesc-ţigănesc, este supărător.
Am avut impresia netă că baladele populare sau cele proprii
sunt recitate de un ţigan care, colac peste pupăză, fait du charme [încercând să placă, forţând nota] – fără talent şi
cu stângăcii în mişcări. Nu, nu e simplu şi sincer: ci încearcă, neîndemânatic,
să recite şi să se jelească, româneşte, pe o tonalitate care s-ar potrivi mai
degrabă cântecelor ţigăneşti ale lui
M.R. Paraschivescu şi muzicii lui L. Profeta.”
Nicolae Steinhard – Dumnezeu în care spui că nu crezi. Scrisori către Virgl Ierunca
(1967-1983)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu