autor: Rafail Noica
editura: Reîntregirea, 2002
pagini: 172
Ieromonahul Rafail Noica este fiul filosofului Constantin Noica. În volumul său precedent, Celălalt Noica, a vorbit despre „criza spirituală” prin care a trecut înainte de a se întoarce la Ortodoxie. De la începutul anilor 90 vieţuieşte retras, într-un schit din Ardeal.
Sinopsis:
Convingerea autorului este că fiecare suflet este „un alt aspect” – unic, irepetabil – al chipului lui Dumnezeu. Aici aflăm „măreţia fiecărui om”, pentru că „fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă”. Din această perspectivă, „moartea” nu e atât despărţirea sufletului de trup, cât „despărţirea duhului omului de Duhul cel Sfânt, de harul lui Dumnezeu”. Cultura Duhului este, astfel, nu „literatură”, nu „cultură”, ci orice cuvânt de mântuire (restaurare). Cuvântul are – în acest sens – un potenţial maxim „de „bătaie” nu doar lungă, ci şi veşnică”.
Convingerea autorului este că fiecare suflet este „un alt aspect” – unic, irepetabil – al chipului lui Dumnezeu. Aici aflăm „măreţia fiecărui om”, pentru că „fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă”. Din această perspectivă, „moartea” nu e atât despărţirea sufletului de trup, cât „despărţirea duhului omului de Duhul cel Sfânt, de harul lui Dumnezeu”. Cultura Duhului este, astfel, nu „literatură”, nu „cultură”, ci orice cuvânt de mântuire (restaurare). Cuvântul are – în acest sens – un potenţial maxim „de „bătaie” nu doar lungă, ci şi veşnică”.
Aflăm, din capitolul introductiv, că puţini mai asociază astăzi termenii
„cult”, „cultivat”, „cultură” cu noţiunea de „cult religios”. Cultura implică prezenţa spiritului. Este autentică atunci când este „a Duhului”. Menirea omului nu este de a crea o lume, ci de
a dezvolta „acest chip al lui Dumnezeu din el întru asemănarea deplină”.
Cultura este ceea
ce omul cultivă: cultura pământului, dar şi cultivarea păcatului – „o cultură,
smintită, dar cultură”. Suntem chemaţi, ca oameni, să cultivăm în noi „cele ce
sunt ale vieţii”. Şi firesc este a ne cerceta duhovniceşte, pentru a înţelege „sensul
şi esenţa lucrurilor”.
Biserica este „firea
omului”, venirea sa în fire, „maica, pântecele maicii în care noi ne desăvârşim
„gestaţia” duhovnicească”. Mai important decât duhovnicul este – surpriză! –
ucenicul (mai cu seamă pentru că „suntem [preoţii] în aşa hal că nu ne mai ştim
vocaţia”). Până la urmă, fiecare alege – personal – între calea (cea dreaptă)
şi rătăcire. În fiecare din noi se înfăptuieşte „devenirea întru asemănarea cu
Dumnezeu”, „devenirea întru fiinţă” – arta „cea mai înaltă”.
Ortodocşii, arată
Ieromonahul Rafail Noica, nu se pot mândri cu faptul că sunt ortodocşi, căci „Ortodoxia
în smerenie se păstrează”. Ceilalţi, creştinii neortodocşi, „nici nu-şi dau
seama în ce măsură trăiesc şi ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul
ortodox pe care-l respiră”.
În capitolul
final („Scrisoare către un Arhiereu”), autorul arată că vremea de acum este una
a cernerii, în care – datorită „libertinajului neînfricat”, urmărilor
comunismului, „New Age”-ului, pluralismului ş.a. – se vor pierde „mulţi din
rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor”. Dar asta nu trebuie să ne
înspăimânte ori să ne facă a ne purta ca struţul, „băgându-ne capul în nisip”. Abia
în astfel de vremuri se lămureşte credinţa unui om, a unui neam. E momentul ca
Biserica „să se întoarcă la ale sale” spre „a lucra împreună cu Dumnezeu în via
Lui”.
sursa http://hyperliteratura.ro/cultura-duhului/
