Încă înainte să văd facest „film bazat pe fapte reale” am fost bombardat din mai multe părți cu montajul paralel de secvențe din The Revenant care seamănă ca două picături de apă cu diverse secvențe tarkovskiene din Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia și Sacrificiul. Mai mulți prieteni m-au întrebat ce cred despre asta. Cred că este mare nevoie de o „aripă de albină” ca să deosebești pe Inarritu de Tarkovski. Iar la acest discernământ poți ajunge pe mai multe căi. Una dintre ele este și disponibilitatea de a te apropia de arta poetică tarkovskiană, plecând chiar de la mărturia regizorului rus: „Artistul are datoria să rămână calm. Nu are niciun drept să-și trădeze emoția, implicarea, să le afișeze ostentativ în fața publicului. Orice emoție provocată de subiect trebuie sublimată printr-un calm sisific. Este singura cale prin care un artist poate comunica lucrurile care îl preocupă și pasionează.”
Din primele minute mi-am dat seama că The Revenant este ceea ce Tarkovski numea „un film de gen” (afirmând apoi că Robert Bresson sau Ingmar Bergman sau Akira Kurosawa reprezintă - fiecare dintre ei - un gen în sine), iar nu „un film de autor” pe care, vizionându-l, să simți că autorul/regizorul/artistul a rămas calm, că nu și-a trădat emoția, că nu și-a afișat-o ostentativ în fața publicului. Cred că filmul lui Inarritu - cu bune și cu rele - aparține „uzinei de vise”, industriei ultrasofisticate (ca tehnologie) de „filme de gen”. Vecinătățile sale sunt mai degrabă - în cel mai bun caz - filme ca Patimile lui Hristos; Braveheart sau Ostrovul lui Pavel Lunghin). La Inarritu, în ciuda unor secvențe „împrumutate” din Tarkovski, accentele cad pe „senzațional”, pe „zoologic”, pe devorarea omului de către om. Iar părțile „apolinice”, „contemplative” par din cu totul „alt film”. Și Andrei Rubliov are influențe (declarate) din, să zicem, Jurnalul unui preot de țară, Nazarin, Cei șapte samurai sau A șaptea pecete - filme de autor, nicidecum filme „de aventuri” cu pretenții de „filme spirituale”. Dar miza lui Tarkovski de aici - sinecdocă: parte pentru întreg - e (să nu ne amăgim!): „Hai cu mine în lume! Eu voi picta icoane, tu vei construi clopote!” Altfel spus: nostalgia după vremea când Biserica (înțeleasă nu doar ca zid al unui templu) nu era încă în ruine. O nostalgie care, la fel ca în Solaris, Oglinda, Călăuza sau Nostalgia, arde, pârjolește ecranul, pentru că acesta era crezul său cel mai de preț.
Nu cred că este cu vinovăție să-ți placă un film ca The Revenant, să afirmi că îl găsești „spiritual”, „instructiv” sau - după caz - „antrenant”, „palpitant” ș.a.m.d. Mi s-ar părea însă bizar să fie asociat cu Tarkovski - cu duhul filmelor sale, cu esența filmelor sale - doar în numele unor scene copiate din filmele lui.
