Sensul vieții

Vorbeam cu Theodor despre importanța de a-ți rodi talanții, de a nu-i înropa. I-am spus că pilda ar trebui înțeleasă în duh. Atunci a vrut să știe ce anume reprezintă pământul în care nepriceputul rob și-a îngropat talantul, dacă nu e pământ în sens material. N-am știut ce să-i răspund. Mai tâziu m-am gândit că poate sunt timpii morți, în care ne lăsăm distrați de felurite sirene. Așa cum talantul se cuvine și el înțeles tot în duh. Dar fiecare om are un talant? - a mai vrut Theodor să știe. De bună seamă! - l-am asigurat. Doar că aici nu ține copiatul. Dacă trișezi, te păcălești singur. Nu există duble aici, viața e una singură. E musai să descoperi - tu, pentru tine - cum stă treaba. Iar apoi să faci în așa fel încât să nu te rispiești în nimicuri. Să deprinzi cum să eviți fleacurile și cum să-ți împodobești timpul cu ceea ce e, cu adevărat, de folos. Iar acesta e însuși sensul vieții.

Bătălia din umbră

Dueliștii, filmul de debut al lui Ridley Scott surprinde esența războiului nevăzut care, în proporții diferite, se duce în fiecare dintre noi. Crucial, în acest film inspirat dintr-o scriere de Joseph Conrad, este conflictul dintre un om pașnic, bun și drept și un om care caută mereu pricină de scandal. În fond, este un conflict dintre un om fericit, care știe să se bucure de viață, și un om profund nefericit, ce se simte singur într-o lume care - în aparență numai - îi oferă de toate. Implicația Dueliștilor e că lipsa iubirii (despre asta e vorba) ori, pur și simplu, mimarea ei, te înrăiește. După cum iubirea (pentru întreaga făptură, deci și pentru vlăstare degenerate precum Gabriel Feraud, interpretat de Harvey Keitel) - cum se întâmplă în cazul lui Armand d'Hubert (Keith Carradine) - te poate salva de la înrăire (sau de la împielițare). Și câtă iubire pentru creație respiră imaginea lui Frank Tidy (director de imagine care apoi s-a orientat mai cu seamă către producțiile de televiziune, aici și el la debut)! ... Decorurile lui Bryan Graves îți fură privirea - parcă ai vedea o suită de fotograme cu tablouri din marile muzee ale lumii. Într-un fel, splendoarea imaginilor contrabalansează orbirea și vicleșugul lui Feraud, mereu pus pe intrigi, pe calomnii. După o dispută de 16 ani, în care - supraviețuind mai multor dueluri - niciunul nu câștigă, d'Hubert - care putea să-și ucidă adversarul, dar nu o face, îi spune acestuia: „De acum nu o să mai fac niciodată ceea ce îmi ceri. De acum, viața ta îmi aparține, și o să te declar, pur și simplu, mort. Fă-mi plăcerea să te comporți ca un mort. Ți-am respectat noțiunea de onoare prea mult timp. De acum tu o vei respecta pe a mea.” Ca și cum ar spune: „Retro, Satana!” Sau Giulietta Masina (în Julieta și spiritele de Fellini): „Voi nu existați!” La o privire mai atentă, „superb în plastica sa, extrem de exact în „jocul” ideilor”, Dueliștii ne încredințează că „oricât scepticism ar „funcționa” în acest sens, rațiunea poate domina și reduce la tăcere violența” (Aurel Bădescu). Altfel spus, prin alții (inclusiv prin cei asemenea lui Feraud) spre sine. Ridică ispitele, provocările, și nimeni nu se va mai mântui! - spuneau asceții din vechime. Filmul lui Ridley Scott rămâne un admirabil exercițiu pe tema binelui care - doar atunci când se hrănește din îndelungă răbdare, din cumințenia înțelepciunii - iese biruitor din bătălia cu răul.