În Călăuza lui Tarkovski, blazatul Scriitor
se întreabă, la un moment dat, la ce bun să scrii, dacă eşti uitat – de
cititori, de critici, de breaslă – în o sută de ani. Sau în două zile. „Ce
scriitor sunt eu dacă mi-e silă să scriu?” – se întreabă acest personaj.
Plictisit, nu-l interesează „cine e autorul” şi „de ce a făcut” Zona spre care
– fără tragere de inimă, ci doar pentru ca să cerşească puţină inspiraţie – se
îndreaptă, alături de Profesorul sceptic şi mărginit. Atâta doar că în „camera
dorinţelor” se ajunge cu inima curată, despătimită, asemenea pruncilor. Iar
Scriitorul nu poate uita că „oameni cu carte” i-au devorat inima şi sufletul pe
care, crede el, le-a pus – prin arta sa – în slujba omenirii. Acrit, blazat şi
revoltat, nu poate uita că toţi – „redactori, critici, jurnalişti, muieret” –
roiesc în jurul său şi vor „noutăţi”. Scrisul însă a devenit pentru el „un
chin, o preocupare ruşinoasă, maladivă”. Cândva, mai spune el, credea că va
putea schimba pe câte unii prin scrierile lui, însă acum constată că ei,
oamenii, l-au schimbat după chipul şi asemănarea lor. Devenirea sa este
sinucigaşă, asemenea Mistreţului, care s-a apropiat de Zonă cu gândul de a se
ruga pentru sănătatea (mântuirea) fratelui său, dar se gândea doar să se
îmbogăţească. Pentru ca să primească apoi ceea ce a avut în inimă: un sac cu
bani. După care, aflăm că s-a sinucis, ca Iuda.
 |
| Alexander Soloniţîn (Scriitorul) - Călăuza |
Este foarte
adevărat că până acum, de-a lungul vremii, a rămas doar o mică parte din creaţia
oamenilor – ştiinţifică sau artistică. Modele şi timpurile, războaiele şi
feluritele prefaceri ale societăţii omeneşti au cernut – nu întotdeauna cu fair play, sau cine ştie? – atâtea muzici, texte, opere de artă. A rămas o
cantitate infimă din tot ceea ce, de mii de ani, meşterii fauri au zămislit în
forme, culori şi sunete. În Rubliov-ul
aceluiaşi Tarkovski există o secvenţă în care Andrei Rubliov îl întâlneşte
aievea, hiper-realist, pe confratele său iconar, Teofan Grecul. Sunt, amândoi,
în catedrala distrusă de tătari (cu ajutorul ruşilor trădători) şi privesc la splendida
catapeteasmă în flăcări, la cenuşa în care s-a prefăcut tot. „Ce minunăţie sunt
toate astea!...” exclamă, cu o fericită întristare, Teofan, care încearcă –
zadarnic – să-l convingă pe Andrei să nu-şi îngroape talantul, să nu renunţe la
pictarea de icoane doar pentru că omenirea e crudă şi barbară. Rubliov însă îşi
asumă un vot al tăcerii şi va reîncepe să vorbească abia peste zece ani, când
va fi mişcat de entuziasmul unui adolescent care izbuteşte să construiască un
clopot. Îi va spune: „Hai cu mine. Eu voi picta icoane, tu vei construi
clopote.” Sunetul de clopot şi de toacă, împreună cu vocea omenească,
recapitulează – în gândirea Bisericii răsăritene – întreaga muzică a
umanităţii, la fel cum icoana bizantină reprezintă pictura la superlativ. Şi
clopotul şi icoana vor rămâne în veac.
 |
| Andrei Rubliov |
Pentru compozitorul
român Corneliu Cezar, demonii sunt mereu cu noi şi nu dispar cu totul, ci se
transformă, iar în vremurile moderne au devenit „puteri psihice inconştiente”.
Procesul metamorfozării lor de acum „a mers mână în mână cu o inflaţie
crescândă a eu-lui, care s-a făcut simţită destul de clar cam de prin secolul
al XVI-lea”. Dacă omul convins de „progresul” actual vede în perioada ce a
premers aşa-numitei Renaşteri (şi, am putea adăuga, „Marii” Revoluţii Franceze
şi Iluminismului) un „ev întunecat şi barbar”, Corneliu Cezar se numără printre
cei ce văd în Renaştere „începutul căderii abrupte”. Pentru el, muzica a
devenit tot mai mult o profesiune a „invenţiei în expansiune”, iar nota de
„aport personal” tinde să fie dominantă. Am ajuns vremurile când „singurul zeu
posibil rămâne artistul însuşi, singurele muze sunt dispoziţia de moment, „inspiraţia
personală şi munca”. Astfel, „muzica nu mai are voie să semene cu ea însăşi, ci
trebuie de fiecare dată să fie alta, de la un compozitor la altul, ba chiar de
la o etapă de viaţă la alta a compozitorului”. Sunt vremuri definite de
„exacerbarea demenţei” – „superba strălucire a spiritului omenesc actual,
pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire” (Sonologia). Asemenea Scriitorului şi
Profesorului din Călăuza, ale căror
„organe ale credinţei” s-au atrofiat.
 |
| Nikolai Grinko, Alexander Soloniţîn, Alexander Kaidanovski - Călăuza |
