În noiembrie 2012, după spectacolul de gală
din sala „Capitol” a Filarmonicii din Timişoara, o parte (vreo câteva sute) din
cei peste o mie de spectatori care au vizionat filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri au rămas, vreme de aproape
o oră, la sesiunea Q&A. Prima întrebare adresată regizorului-scenarist,
prezent la proiecţie, a venit din partea unui tânăr: „Domnule Mungiu, vă rugăm
să ne spuneţi ce legătură consideraţi că există între filmul dumneavoastră şi
filmul Ostrov.”. Răspunsul a venit
numaidecât, articulat de Mungiu – ca de obicei – cu sânge rece, cuminte şi ferm,
la obiect şi fără intenţia de a ierarhiza valoric cele două filme: „Nu l-am
văzut, deşi câţiva prieteni şi cunoscuţi mi l-au recomandat. Ştiu însă – din
ceea ce am citit despre el, din cea ce mi s-a spus – că este un film de ilustraţie.
Noi ne-am propus altceva: un film de expresie. Nu ne-a interesat să ilustrăm
nici credinţa ortodoxă şi nici un alt fel de credinţă. Deci nu cred că poate fi
vorba de o comparaţie între cele două filme.”
 |
| După dealuri |
În 2007, când
Ostrovul a început să fie cunoscut
spectatorilor, încă nu începuseră filmările pentru „ecranizarea” după cazul
Tanacu, iar Mungiu câştiga Palme d’Or la Cannes, cu
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Filmul lui Pavel Lunghin a fost văzut
de cinefili pur şi simplu, dar mai ales de cinefili „de orientare ortodoxă” din
toată lumea, care i-au devenit în scurt timp fani necondiţionat. Un preot
(Constantin Necula), o monahie (Ecaterina) şi un tânăr jurnalist (Romeo
Petraşciuc) încearcă să comenteze acest „film-eveniment”. Rezultatul: cartea
(sau „cărticica”, aşa cum este numită în prefaţă)
Ostrovul. Acolo unde se termină filmul...(Editura Agnos, Sibiu,
2007).
Am recitit-o, recent, pentru
a-mi verifica, la câţiva ani de la vizionarea
Ostrovului, poziţia faţă de acest film.
 |
| 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile |
Ce anume i-a adunat laolaltă pe tustrei să
aducă laude la superlativ unui film ce „nu are decât doar două minusuri”: că „a
cuprins prea puţin public” şi că „se termină”, că nu durează la nesfârşit? Aflăm
dintru început: naraţiunea „plenară” şi „duhul de tămâie, de aghiazmă, de
taină, de cruce, chiar de rigorism ortodox”, felul în care nimeni n-a mai
reuşit „să pună Ortodoxia până acum pe peliculă de celuloid”.
Ostrov, astfel, „nu are nicio secundă
care este sub nivelul unui film bun”, „nu are nicio greşeală’. Asemenea
aserţiuni exagerate, afirmate fără nicio urmă de îndoială, sunt fie luate de
bune (atunci când cinefilul „inocent” încă nu a întâlnit capodopera), fie amendate, cel puţin
în parte (atunci când memoria cinefilului interesat, totuşi, de „respiraţia
ortodoxă” a unui film, refuză să se predea amneziei).
Ostrovul este considerat de autorii cărţii „replica cea mai umană a peliculei
lui Mel Gibson privind patimile Mântuitorului”. Totuşi, pentru care pricină
trebuie puse în legătură cele două filme, câtă vreme şi-au propus, de la bun
început, o altă miză? Patimile lui
Hristos impresionează, aşa cum se spune la un moment dat, prin imagini
(şocante, terifiante, „pentru heavy metalişti”), în timp ce „din Ostrov rămâi cu personajul”. Cred că
întreaga discuţie a cărţii poate fi rezumată în aceste cuvinte: „din Ostrov rămâi cu personajul”. Restul,
ţine de curiozitatea şi setea spectatorului de a descoperi, în tonele de filme,
acele opere cinematografice care – explicit sau sugestiv – mărturisesc,
printr-un limbaj specific celei de a şaptea arte (nu doar printr-un personaj şi
printr-o schemă narativă desprinsă din hagiografii), un crez, o viziune asupra
vieţii sau asupra morţii, asupra dragostei. Şi, slavă Domnului, sunt destule
astfel de filme în toată lumea...
 |
| Patimile lui Hristos |
Autorii cărţii, contaminaţi de patetismul
filmului, văd în
Ostrov „un film de
destindere duhovnicească în care se vede ce rol are Ortodoxia asupra Învierii”,
„o viziune luminoasă care calcă pe ape”. Frumoase gânduri, frumoase vorbe...Aproape
că nici nu mai contează
cum (a se
citi: cât de cinematografic) ajung ele pe ecran. Ce contează atunci? Personajul
principal, interpretat (extraordinar) de Piotr Mamonov: un „moşulică”, un
„călugăr ştirb” ce „poate fi o icoană a lui Dumnezeu oricând” şi „are o
blândeţe vecină cu cea a lui Hristos”. De altfel, numele regizorului şi al
actorului nu sunt pomenite nici măcar o dată în carte („pe regizor nici nu ştiu
cum îl cheamă, deşi am încercat de vreo două ori să-i reţin numele”). Filmul pare
să fi devenit folclor pentru că „nu caută să fie preţios cu orice preţ, să
transmită intertextual ceva, ci o spune pe şleau:
Hristos a înviat şi noi suntem martorii Învierii Lui”. Cuvinte
cheie pentru a caracteriza „poetica”
Ostrovului:
„pe şleau”. Poate, într-adevăr, chiar acesta este motivul pentru care
Ostrov a ajuns atât de popular încât „e
film de făcut şcoală pe el” şi „fiecare generaţie va trebui să îl vadă, chiar
dacă i se va acri de el, până îi vor învăţa replicile pe de rost”. Este un
„film creştin”. Bun, dar cum rămâne cu alte exemple de „filme creştine” şi de
„filme bune” pe care le vehiculează acest volum:
Dumbrava minunată, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Săptămâna nebunilor
(?!) – ultimele două alese exclusiv pentru „crucea şi reverenda” personajelor
interpretate de Mircea Albulescu şi, respectiv, Toma Caragiu.
Mesajul din
Ostrov, „spus pe şleau”, şi morala foarte „la vedere” (Pr. Necula o
rezumă astfel: „Măi frate, ăsta e creştinismul! Parcaţi aici care sunteţi
creştini; ăilalţi creşteţi în altă parte, unde simţiţi voi că se poate!”) lasă
de înţeles – pentru cine nu a priceput de la primele pagini – că
ăsta este filmul-etalon al creştinismului
sau, oricum, al Ortodoxiei. Era şi timpul, pentru că „ortodocşii, în sfârşit,
se trezesc să facă şi ei astfel de filme, filme de calitate duhovnicească şi
cinematografică totodată”.
Ostrov,
prin urmare, „întruneşte toate canoanele filmografice de calitate şi calibru”. Dar,
suntem avertizaţi, „nu va lua vreodată vreun premiu în cadrul vreunui festival”,
datorită excesului supărător (pentru cei din juriile de specialitate) de
„Ortodoxie pusă pe celuloid”.
Alţi ortodocşi, aflăm la un moment dat, ne-ruşii,
stau mai prost la cinema: „N-am văzut la greci niciun film bun” – spune Maica
Ecaterina (fosta actriţă corp-ansamblu Monica Fermo), dar sentinţa ei nu echivalează
cu o judecată de valoare, ci trădează doar insuficienta sa familiarizare cu
cinematografia din Grecia. Sârbii (care i-au dat pe Dušan Makavejev, pe Emir
Kusturica, care au dat filme ca Lepa
selo, lepo gore; Hadersfild ş.a.) nici nu există, la fel şi bulgarii. Dar
românii? Sunt pomeniţi „regizorii realişti de la noi ce pun problema
religiosului” (?!) în cadrul unei „şcoli teo-poetice” (?!): Cristian Nemescu, Nae
Caranfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu. Sunt citate filme ca: Glissando, Duios Anastasia trecea, Adela,
Ochi de urs, Vulpe-vânător, Şobolanii roşii, Moartea domnului Lăzărescu. Mircea
Daneliuc este lăudat pentru că „în Senatorul
melcilor minciunii i se spune minciună şi curviei curvie”. Moartea domnului Lăzărescu e, pentru Pr.
Necula (cea mai vocală voce a trialogului), „un Ostrov răsturnat, un Ostrov de
bloc” în care „nu există „suportul euharistic”. Maica Ecaterina îl contrazice („Puiu
nici pe departe nu cred că s-a gândit la aşa ceva”) şi continuă, referindu-se
la „o scenă de viol fioroasă” pe care a întâlnit-o „într-o producţie actuală,
în care apărea Horaţiu Mălăele” (e vorba de filmul lui Mircea Daneliuc, Această lehamite). Pr. Necula crede că se
referă la violul din Stare de fapt
(regia: Stere Gulea) şi adaugă: „...eu i-aş fi pus filmul ăla lui Iliescu 24 de
ore din 24! Violul ăla din arhiva televiziunii are mesajul foarte clar. Violul
nu se petrece oriunde, ci în arhiva televiziunii...Tot ce s-a creat în România,
din 90 până în 92, până aproape de curând, a fost violentare a poporului român”.
 |
| Moartea domnului Lăzărescu |
Trebuie spus că jurnalistul Romeo Petraşciuc,
mereu „pe afară” când sunt invocate titluri de filme ruseşti celebre sau
capodopere precum
Dodeskaden (regia:
Akira Kurosawa), „se uită ca la marţieni” la ceilalţi doi participanţi la dezbatere,
fiind însă dornic să discute „despre filmele
tari, moderne”. Cred că face o confuzie şi încurcă termenul
„modern” cu cel „actual”. Filme „tari” şi „moderne” au fost, la vremea lor, şi
Cetăţeanul Kane, şi
All That Jazz, şi capodoperele cinematografului german şi sovietic
din anii 20-30, şi Noul Val francez, filmele lui Tarkovski sau Paradjanov,
filme de Fellini, Antonioni sau Pasolini, iar în cinematografia românească,
Viaţa nu iartă, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre,
Reconstituirea, 100 lei, Cursa, Proba de microfon, Secvenţe, Concurs, Croaziera,
La capătul liniei, O lacrimă de fată, Un om în loden, Dreptate în lanţuri, Pas
în doi şi încă altele, despre care nu se pomeneşte absolut nimic. Din
fericire, „tăria” şi „modernitatea” nu apar în cinema o dată cu filmele
americane din
main stream, realizate
în ultimii 10-15 ani. Iar cinematografia („filmografia”, zice Pr. Necula)
franceză înseamnă infinit mai mult decât „comedioare soft şi tot felul de
porcărioare” care – afirmă în continuare – „nu fac nici măcar cât un minut din
Decalog-ul lui Kieslovski
sau din
Goodbye, Lenin”. Cinematografia franceză înseamnă Jean Renoir,
Marcel Carné, Robert Bresson, François Truffaut, Jean Luc Godard şi mulţi
alţii. De fapt, adevărata discuţie despre
Ostrov
poate că s-ar fi cuvenit să graviteze în jurul acestor filme de referinţă,
iar nu să fie presărată cu „bruma de filme istorice pe care le făcea Sergiu
Nicolaescu” ori cu pelicule ca
Stăpânul
inelelor, Cronica din Narnia, Cel mai iubit dintre pământeni, Dragoste şi apă
caldă, Love Story, Legături
bolnăvicioase ş.a. Dar poate că atunci nu s-ar mai fi ajuns la o inflaţie
de superlative în ceea ce priveşte
Ostrovul...
 |
| Andrei Rubliov |
Ce ar mai fi de spus? Că pe Părintele
Constantin Necula filmele lui Tarkovski nu-l fac „să cadă pe spate”, cum nu îi
place Dostoievski încât „să cadă pe spate” (îl preferă pe Bulgakov ca scriitor).
Că a ajuns la Biserică
via teatru, al
cărui spectator fidel era. Că Biserica „trebuie să provoace la dialog” şi că „n-o
să putem face absolut nimic, câtă vreme Biserica nu-şi
creşte regizorii creştini, actori creştini de care avem nevoie. Şi
care există, de altfel, dar nu sunt puşi în valoare
şi de către Biserică”. Observaţia este bună, mai ales atunci când multe
voci „din Biserică”, de notorietate sau nu, îşi dau cu părerea în necunoştinţă
de cauză. Cum s-a întâmplat cu Monahul Savatie Baştovoi care – spune Pr. Necula
- a recunoscut că a scris critic despre filmul
Pacientul englez „cu spatele la televizor”. Recomandarea acestuia
adresată Monahului Baştovoi, de a se „întoarcere cu faţa la evenimentul
cinematografic” pentru a putea vorbi despre un film, merită salutată din plin. Mai
aflăm că acum „cultura noastră alunecă spre revistă, spre manelele
intelectuale”, că „aristocraţia scenei” de altădată a făcut loc unui „manelism
teatral de groază”.
Să spunem că aşa e:
Ostrov – un film „împotriva snobismului duhovnicesc şi împotriva
mediocrităţii spirituale” – deranjează dacă „te-ai infatuat în Hristos”, pentru
că nebunul întru Hristos, Anatolie, „nu bate o mie de metanii, nu are
filocaliile pe raft, nu are părinte duhovnicesc”. Dar atunci şi sutele de filme
de referinţă despre sufletul omenesc şi meandrele lui întru destrămare sau
devenire întru fiinţă, filme realizate în lumea mare – din America până în
India şi din Suedia până în Africa de Sud – ajung să deranjeze dacă te-ai
infatuat în ...
Ostrov.
 |
| Ostrov |
