12 septembrie. Pentru mulţi, nu e decât a doua
zi după 9/11. Pentru Nicolae Steinhardt însă, data de 12 septembrie 1964 avea
să puncteze îmbisericirea sa, prin taina mirungerii de la schitul Darvari.
Tocmai ieşise din închisoare (a fost la Jilava, Gherla, Aiud) unde – la numai
două săptămâni după arestare – primise botezul ortodox. Atunci avea să iese
definitiv din ceea ce am putea numi „the comfort zone”, devenind „făptură nouă
în Hristos” (2 Corinteni, 5:17). Butada life
begins at the end of your comfort zone se verifică pe deplin şi în cazul
lui.
La scurtă vreme după ce a fost graţiat
(împreună cu o serie de alţi deţinuţi politici), a împlinit cuvântul preotului
care l-a botezat, desăvârşindu-şi taina prin primirea mirungerii şi a celei
dintâi împărtăşanii (ceea ce trăise în închisoare fiind, spune el, „doar ca o
„prefigurare”). Momentul este redat astfel: „Încă din clipa când mă ridic să
pornesc înspre altar încep să tremur totul. Se poate totuşi să nu fie decât
foame, emoţie şi curiozitate. Cortegiul închinătorilor cu lumânări aprinse este
şi el lnzestrat cu o mare putere incantatorie. Dar numai după ce am primit
cuminecătura îmid au progresiv seama că am luat parte la o „taină”, că mi s-a
întâmplat „ceva”. Exaltat şi plin de avuţii de negrăit, nemaidorindu-mi nimic
din câte sunt în case, în magazine, în biblioteci şi-n sălile de spectacol,
iubind lumea toată şi slobozit de orice legături cu ea, ca şi la botez, înţeleg
că sacramentul a operat şi că mă aflu sub efectul unei lucrări transformatorii.
Îmi bate inima nebuneşte cu toate că sunt cu desăvârşire liniştit, şi nu-mi
vine a crede că, treaz fiind, pot cunoaşte o atare neînchipuită,
nemaiîntâlnită, „instantanee” fericire.” (Jurnalul
fericirii, Ed. Polirom, 2012, p. 58)
Dar nu atât botezul ortodox în sine al unui matur (care n-a fost
niciodată botezat în vreun fel sau care a fost „de altă lege” – Steinhardt a
fost evreu) trebuie să ne minuneze, ci mai cu seamă tenacitatea şi bărbăţia cu
care un astfel de om se învredniceşte să-şi păstreze bucuria şi entuziasmul până
în pânzele albe. Şi chiar să le dea şi altora. Steinhardt a ştiut mereu să ţină
piept ispitelor (sau spiritelor, ca-n filmul lui Fellini, Giulietta degli spiritti), gândului că a rămas tot „jidan” şi după
botez; că botezul său „în pripă” ar fi doar o iluzie; că în „credinţa
mângâitoare” pe care şi-a asumat-o şi-a găsit numai „o scăpare, un refugiu”; că
la mijloc n-ar fi decât un interes; că, prin botez, se apropie şi devine
simpatic unor oameni – legionarii – faţă de care ar trebui să simtă mai degrabă
repulsie. Pentru faptul că, desluşind sensul suferinţei, l-a răpus de fiecare
dată pe „stăpânul acestei lumi” (aka „părintele
minciunii”) care îl tot îmboldea cu venin şi îndoieli stau mărturie însăşi
existenţa sa şi demnitatea cu care şi-a dat obştescul sfârşit, la aproape zece
ani după ce – la 68 de ani – a devenit monah...
