Într-o zi, de dimineaţă, Theodor – fiul nostru de nouă ani – a vrut să mai audă o dată o expresie pe care i-am spus-o în ajun: repetitia mater studiorum est. După ce i-am confirmat a nu mai ştiu câta oară traducerea în română, m-a întrebat (una din întrebările sale – nu puţine – pentru care nu am găsit un răspuns): Dar cine e tatăl studiului?
Apropo de tată, îmi amintesc – parţial involuntar – de relaţia tată-fiu aşa cum este ea jucată într-un film ce aparţine mai degrabă genului de thriller politic: În numele tatălui (1993, Jim Sheridan). Acolo, pe fundalul turbulenţelor din Marea Britanie şi Irlanda de Nord (începutul anilor 70), un fiu devenit golan ajunge în aceeaşi celulă de închisoare cu tatăl său. Ambii nevinovaţi, susţin republicanii irlandezi. Ambii terorişti, susţin monarhiştii. Pentru mine, ca outsider al conflictului de secole dintre catolici şi protestanţi, crucea şi inima filmului sus pomenit este redescoperirea tatălui – a iubirii filiale – în condiţii extreme de viaţă. Pentru că restul de viaţă pe care acesta îl mai are de trăit în puşcărie este nu atât cauza unei „erori judiciare” (ori a înfăptuirii justiţiei, depinde cum priveşti filmul), cât prilejul – nepreţuit – ce i s-a dat pentru a-şi cunoaşte mai bine fiul risipitor, înainte de „marea trecere”. Târzii clipe de tandreţe, de comunicare între tată şi fiu dau sens unor existenţe ce fuseseră, până atunci, incomplete.
Ce să mai spun atunci de tatăl risipitor din Meandre (1967, Mircea Săucan), pe care fiul (un adolescent aflat la vârsta primei iubiri) îl caută ca să audă cu urechile lui un cuvânt de încurajare, de îmbărbătare. Şi-l aude. La final, pe malul Mării Negre, tatăl rosteşte: „Să ştii că frumosul, adevărul, dragostea există cu adevărat, nu sunt doar vorbe…” Fiul, copleşit de emoţie şi bucurie, se învârteşte ca un mânz pe nisipul plajei în jurul celui care i-a dat – pentru încă o dată – viaţă: „Ce să-ţi dau în schimb? Îţi dau nisipul, soarele marea…” „Sunt ale tale?” vrea tatăl să ştie. Urmează, în sfârşit, ultima replică a Meandrelor: „Daaaaaaa!”
Pe scurt, e vorba despre dorul după buna creştere primită în familie. La care, precum cowboy-ul interpretat de Anthony Quinn în Ultimul tren din Gun Hill (1959, John Sturges) unii taţi se gândesc serios cu câteva clipe doar înainte de a-şi da duhul. Acestea nu sunt decât frânturi de „griji lumeşti” pe care le curăţă, le limpezesc, le potolesc şi întemeiază abia apa aceea vie („lumina cea adevărată”, „duhul cel ceresc”) din care va fi băut femeia samarineancă şi despre care Biserica ne spune: „Gustaţi şi vedeţi!”
