Un orăşel oarecare din Serbia, la începutul mileniului trei. O atmosferă
desprinsă parcă din Trainspotting: suburbii
mizere, interioare dezolante în apartamente unde vieţuiesc (vegetează, mai corect) nişte pierde-vară.
Raşa este un loser dependent de
tutun, alcool şi droguri. Şi-a pierdut nu doar iubita (pe care nu poate s-o
uite), ci şi credinţa. Nu doar în sine, ci şi în părinţi şi în semeni şi, în
general, în neamul său. Nu mai crede nici în poezia pe care, până în momentul
declic-ului, o slujea devotat. „Poezia a murit” – afirmă el într-o emisiune
radiofonică pe teme de literatură. „Când a murit şi unde e îngropată?” îi
răspunde retoric invitatul emisiunii, un scriitor mai vârstnic care, spre
deosebire de el, nu crede că „totul s-a dus dracului”, că „totul e ideologizat”.
Îi reproşează atunci că nu înţelege un fapt evident: Bizanţul i-a distrus pe
slavi. Tema îl preocupă de mult. Voia să scrie o carte despre căderea
civilizaţiei slave, despre cum slavii nu şi-au păstrat zeităţile precreştine.
Îşi găsise chiar un editor interesat de subiect, dar lenea l-a astenizat.
Raşa este vizitat de doi foşti colegi de liceu, bine ancoraţi în business (unul în oraşul englez Huddersfield,
altul în Serbia), prilej cu care aceştia fac cunoştinţă cu tatăl lui (părăsit
de nevastă, şomer, tocmai întors acasă de la dezalcoolizare) care zilnic vinde
câte ceva din apartament (ba uşa de la baie, ba televizorul) ca să facă un ban
de buzunar. O întâlnesc şi pe Milla (o adolescentă rebelă), mai tânăra iubită a
lui Raşa, faţă de care – spune el – nu e decât un „Pygmalion porno”. Câteva
trimiteri la Ultimo tango a Parigi,
dar accentul cade pe latura existenţistă a personajelor, nu pe „cunoaşterea
carnală”.
Întreg filmul este transfigurat de privirea ascetică a lui Ivan, un tânăr
de 33 de ani ce locuieşte cu un etaj mai jos. Fost sportiv, fost yoghin, Ivan s-a
confruntat cu o serie de tulburări psihice şi a făcut parte din diverse grupări
oculte. Pentru toţi, e un idiot, căci nebunia sa, diferită de a lor, e ciudată
şi de neînţeles. Găsim în el ecouri din Domenico, matematicianul ratat din Nostalghia lui Tarkovski, care se
întreba retoric: „Ce lume e aceea în care un nebun a ajuns să-i înveţe pe oameni
cum să trăiască?” Şi, botezat fiind (la vârsta 30 de ani) în Biserica Ortodoxă,
Ivan citează din Sfinţii Părinţi (Antonie cel Mare, Nil Sorski) care, prin
scrierile lor, îl ajută să-şi „vină în fire”. Vorbeşte despre „gândurile răutăţii”
(pofta, mânia, deznădejdea, mândria, lăcomia, melancolia, slava deşartă, pofta nestăpânită),
Ziua Judecăţii, modalităţile prin care se produce „pactul” omului cu gândurile
viclene şi importanţa de a trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Dar chiar
aşa trăiesc personajele din Hadersfild.
Un hedonism mai degrabă morbid îi stăpâneşte pe toţi, însă plastica filmului nu
este nicio clipă naturalistă, demonstrativă, voyeuristă (degenerarea este
reprezentată doar la nivel verbal). Fiecare trăieşte clipa, dar – spre
deosebire de Ivan – fără gândul la „lucrurile de pe urmă”. Năravul risipirii
le-a devenit a doua fire şi, citează Ivan din Nil Sorski, „ajuns în acest
stadiu numai cu o voinţă de fier şi cu ajutorul Domnului te mai poţi întoarce
din rătăcire”.
Relaţia dintre Raşa şi Ivan aminteşte pe undeva de prietenia neobişnuită
(dintre un om aşa-zis normal, doar în aparenţă fericit, şi un autist, cel cu
adevărat gata să se bucure din orice) din La
huitième jour. Întreg filmul lui Živkovič pare construit în numele „zilei a
opta” (a „restaurării” omului, a „prezenţei divine”, a „întoarcerii din
rătăcire”). Atunci, cuminţenia lui Ivan (un „nebun întru Hristos”) îl „înviază”
pe Raşa care (lămurit, trezit – în fine – din propria-i himeră) înţelege că a
greşit închinându-se exclusiv zeului destrămării, ca şi cum n-ar mai avea nimic
sfânt pe lume. Ca într-o epifanie, ceasornicul cu care îşi măsura propria
destrămare s-a oprit.
