Made in Romania

Prima mea dragoste a fost filmul românesc. Din a doua jumătate a anilor 70 am început să-l cercetez şi să-l iubesc. Voiam să văd tot – nu doar noutăţile, ci şi filmele de până atunci. Revistele de specialitate fuseseră pentru mine adevărate hagiografii în culori, iar cinematografele (nu doar programul TVR – singurul, în vremea aceea) prezentau adeseori retrospective sau cicluri de filme româneşti de altădată. Mult mai târziu aveam să înţeleg că, da, cinematograful românesc merită cunoscut, însă nu tocmai pentru ceea ce – până în 1989 – oferea „la vedere”: câteva vedete autohtone (Florin Piersic, Ion Dichiseanu, Sergiu Nicolaescu ş.a.), câteva producţii cu succes de casă (seria B.D.-urilor, seria Haiducilor, seria Comisarilor începută de Cu mâinile curate, comédiile lui Geo Saizescu etc.), câţiva regizori ce lansaseră montări de mare anvergură (Mircea Drăgan, Lucian Bratu, Sergiu Nicolaescu, Mircea Moldovan, Doru Năstase ş.a.) sub genericul „epopeea naţională”. Sub „obroc” stăteau în aşteptare filme remarcabile de Mircea Săucan, Radu Gabrea, Lucian Pintilie, Dan Piţa. 

Înainte de 1989, dincolo de producţiile populare cu voievozi, haiduci, oşteni, bişniţari, comisari şi alţii asemenea, au existat şi câteva oaze de cinema românesc pur sânge: filme de autor, ce atestă o viziune regizorală matură, opere ce divulgă etapele conturării unei salutare gândiri filmice. Unele s-au bucurat de mediatizare (mai ales în presa scrisă), de recunoaşterea criticii: O noapte furtunoasă; alte ecranizări (scurt-metraje) după I.L. Caragiale, de Jean Georgescu; Moara cu noroc; Viaţa nu iartă; Pădurea spânzuraţilor; Duminică la ora şase; Meandre; Răscoala; Reconstituirea; Nunta de piatră; Felix şi Otilia; Duhul aurului; Prin cenuşa imperiului; Ilustrate cu flori de câmp; Mere roşii; Tănase Scatiu; Ma-ma; Filip cel bun; Cursa; Casa dintre câmpuri; Un om în loden; Lumina palidă a durerii; Proba de microfon; Croaziera; O lacrimă de fată; Concurs; Secvenţe; Ochi de urs; La capătul liniei; Fructe de pădure; Dreptate în lanţuri; Imposibila iubire; Pas în doi; Glissando; Adela; Să mori rănit din dragoste de viaţă; Semnul şarpelui; Sfârşitul nopţii; Moromeţii; Iacob ş.a.. O parte din filmele pomenite mai sus au avut probleme la difuzare (au circulat într-un număr mic de copii în ţară şi au fost restrase de pe ecrane la scurtă vreme după premieră), realizatorii lor fiind traşi la răspundere pentru felurite vini imaginare. Câteva filme (Pădurea spânzuraţilor, Răscoala etc.) au avut parte de succese internaţionale. Pe lângă acestea, au mai existat şi altele (Ţărmul nu are sfârşit; Alerta; 100 lei; Dincolo de nisipuri; De ce trag clopotele, Mitică?; Faleze de nisip) ce nici măcar nu au avut parte de premieră sau de cronicile cuvenite. Iar atunci când (în 1990) restricţiile de difuzare au fost ridicate, prea puţini spectatori mai erau dornici să le vadă.

După 1989 începe o altă eră. Coordonatele minimalist-(neo)realiste şi tonurile reci din filmele deceniilor şase-opt sunt preluate şi valorifiate cu mai mult sau mai puţin succes de Lucian Pintilie (Balanţa; Prea târziu; O vară de neuitat; Terminus Paradis; Niky Ardelean, colonel în rezervă; După amiaza unui torţionar), Dan Piţa (Hotel de lux;, Pepe şi Fifi; Omul zilei), Stere Gulea (Vulpe-vânător; Stare de fapt), Nicolae Mărgineanu (Priveşte înainte cu mânie; Faimosul Paparazzo; Schimb valutar), Mircea Daneliuc (Patul conjugal; Această lehamite; Senatorul melcilor) – iată numai câteva din filmele româneşti cele mai reprezentative din ultimul deceniu al veacului XX. În 1991 Nae Caranfil debutează cu un film-unicat (E pericoloso sporgersi), a cărui prospeţime şi vervă (desprinse parcă din cinematograful ceh al anilor 60) va fi egalată, câţiva ani mai târziu, de Cristian Mungiu (în Occident şi Aminitiri din Epoca de Aur). Spre sfârşitul deceniului, Alexandru Maftei regizează pentru TVR tot o producţie-unicat: Fii cu ochii pe fericire. Acest film anticipează direcţia pe care va merge cinematograful românesc după anul 2000. Atunci încep să se afirme o serie de tineri regizori ale căror filme adună premii după premii la festivaluri din întreaga lume, sunt prezente în retrospective şi gale dedicate filmului românesc etc.: Cristi Puiu (Marfa şi banii; Moartea domnului Lăzărescu; Aurora), Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni şi două zile), Corneliu Porumboiu (A fost sau n-a fost?; Polţist, adjectiv), Cristian Nemescu (California Dreamin’), Călin Netzer (Medalia de onoare) ş.a.

Filme semnate de Jean Georgescu, Liviu Ciulei, Victor Iliu, Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Stere Gulea, Dinu Tănase, Nae Caranfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Călin Netzer şi încă alţii stau mărturie: cinematograful românesc există. Trebuie doar să ştim a-i desluşi nestematele în hăţişul de producţii amatoristice (cu patalama), de pseudo-comedii ori pseudo-drame.

Siberiada

Proiectul de anvergură al Siberiadei (1979) este replica slavă dată superproducţiei italiene pe aceeaşi schemă (conflictul – ce persistă de-a lungul a câtorva generaţii – între „săraci” şi „bogaţi”): 1900 de Bertolucci. Filmul lui Andrei Koncealovski este una din acele experienţe hipnotizante pe care cinematograful, nu foarte des, ţi le oferă. Pe la începutul anilor 80 rula în cinematografele din România, ca film în două serii. Proiecţia ajunge la patru ore (aproximativ). Nu l-am văzut nici atunci multă vreme nici după aceea (decât fragmentar), însă ştiam că o să-i vină rândul într-o zi.

Este formidabilă combinaţia de acţiune şi contemplaţie în Siberiada. Părţile dinamice (inclusiv secvenţele de arhivă) transmit energia „călirii oţelului” sau a forării după petrol. Părţile ce invită la contemplaţie, de o rară splendoare plastică, surprind natura în nenumărate ipostaze şi comuniunea omului cu ritmurile ei. Şi într-un caz, şi în celălalt, imaginea (Levan Patasvili) este potenţată de coloana sonoră, de zgomote, de muzica lui Eduard Artemiev (un Vangelis al ruşilor, cunoscut pentru colaborările cu Andrei Tarkovski la Solaris, Oglinda şi Călăuza, cu Nikita Mihalkov la Pianina mecanică, Sclava iubirii, Oblomov, Soare înşelător). Peste ani – surpriză – tema muzicală din Siberiada este remixată de o trupă trance (PPK) şi, în 2001, ajunge pe locul 3 în topurile din Marea Britanie. Dintre actori am recunoscut doar două chipuri: Nikita Mihalkov (Alexei) şi Liudmila Gurcenko (Taya). Multe din gesturile, replicile şi chiar costumele lor (vezi tricoul cu dungi de mariner al lui Alexei) au fost apoi folosite în Gară pentru doi, unde joacă din nou împreună.

Sigur, după apariţia memoriilor lui Soljeniţân (Gulagul, mai ales), nu poţi trece cu vederea ceea ce, datorită cenzurii, filmul lui Koncealovski nu avea cum să nu ascundă. Siberia este pământul bogat în zăcăminte pe care URSS, în fine, doreşte să le exploateze, la sfârşitul anilor 70. Dar mai este şi patria de oase a milioanelor de victime din timpul terorii staliniste şi chiar după aceea. Despre ele se va vorbi (până când a ajuns să nu mai intereseze pe nimeni), în perioada începută de Glasnostul gorbaciovist.