Proiectul de anvergură al Siberiadei (1979) este replica slavă dată superproducţiei italiene pe aceeaşi schemă (conflictul – ce persistă de-a lungul a câtorva generaţii – între „săraci” şi „bogaţi”): 1900 de Bertolucci. Filmul lui Andrei Koncealovski este una din acele experienţe hipnotizante pe care cinematograful, nu foarte des, ţi le oferă. Pe la începutul anilor 80 rula în cinematografele din România, ca film în două serii. Proiecţia ajunge la patru ore (aproximativ). Nu l-am văzut nici atunci multă vreme nici după aceea (decât fragmentar), însă ştiam că o să-i vină rândul într-o zi.
Este formidabilă combinaţia de acţiune şi contemplaţie în Siberiada. Părţile dinamice (inclusiv secvenţele de arhivă) transmit energia „călirii oţelului” sau a forării după petrol. Părţile ce invită la contemplaţie, de o rară splendoare plastică, surprind natura în nenumărate ipostaze şi comuniunea omului cu ritmurile ei. Şi într-un caz, şi în celălalt, imaginea (Levan Patasvili) este potenţată de coloana sonoră, de zgomote, de muzica lui Eduard Artemiev (un Vangelis al ruşilor, cunoscut pentru colaborările cu Andrei Tarkovski la Solaris, Oglinda şi Călăuza, cu Nikita Mihalkov la Pianina mecanică, Sclava iubirii, Oblomov, Soare înşelător). Peste ani – surpriză – tema muzicală din Siberiada este remixată de o trupă trance (PPK) şi, în 2001, ajunge pe locul 3 în topurile din Marea Britanie. Dintre actori am recunoscut doar două chipuri: Nikita Mihalkov (Alexei) şi Liudmila Gurcenko (Taya). Multe din gesturile, replicile şi chiar costumele lor (vezi tricoul cu dungi de mariner al lui Alexei) au fost apoi folosite în Gară pentru doi, unde joacă din nou împreună.
Sigur, după apariţia memoriilor lui Soljeniţân (Gulagul, mai ales), nu poţi trece cu vederea ceea ce, datorită cenzurii, filmul lui Koncealovski nu avea cum să nu ascundă. Siberia este pământul bogat în zăcăminte pe care URSS, în fine, doreşte să le exploateze, la sfârşitul anilor 70. Dar mai este şi patria de oase a milioanelor de victime din timpul terorii staliniste şi chiar după aceea. Despre ele se va vorbi (până când a ajuns să nu mai intereseze pe nimeni), în perioada începută de Glasnostul gorbaciovist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu