vineri, 28 decembrie 2012

Anul cinematografic 2012 - Take five



Cu fiecare an ce trece mă simt tot mai străin de sala de cinema. De actuala sală de cinema din România, al cărei repertoriu (alcătuit, invariabil, din producţii americane de tip block buster) se apropie din ce în ce mai mult de condiţia pre-istorică a cinematografului – aceea de distracţie de bâlci. Astfel, interesante mi s-au părut, şi în 2012, excepţiile: Crulic – drumul spre dincolo, The Artist, După dealuri ­– trei filme „de autor”.
                                                                        Crulic

Filmul de animaţie al Ancăi Damian (regizor, scenarist, coproducător), dincolo de sofisticatul (şi insolitul) ambalaj formal, surprinde prin profunzimea temei („drumul spre dincolo”). Personajul principal a existat „pe bune” şi este reconstituit de autoare din articole de presă, relatări ale rudelor/cunoscuţilor, scrisori etc. Filmul are ritm, umor şi debordează de fantezie. De fapt, Crulic nici nu e atât un documentar inspirat de un caz care, la un moment dat, a făcut vâlvă, ci un admirabil poem cinematografic.   
The Artist
În The Artist, Michel Hazanavicius (scenarist, regizor, co-autor al montajului) izbuteşte un film ca o cometă, în repertoriul actual din cinematografe. Este mut şi alb-negru, opţiuni perfect justificate dramaturgic. Şi surprinde – cu candoare – o „vârstă de aur” a cinematografului, când „marele mut” avea să fie înlocuit de filmul sonor. Pentru unii, The Artist e desuet-bizar, pentru alţii e inteligent şi amuzant. Mulţi vor strâmba din nas, neînţelegând de ce ar fi nevoie de un film alb-negru şi mut în mileniul trei, când ecranele din întreaga lume găzduiesc acum producţii color şi „vorbite”. Citatele discrete din filme de referinţă ca The City Lights, Citizen Kane sau Umberto D sunt bine alese, la fel ca  trimiterile la Rudolph Valentino, Douglas Fairbanks sau Gene Kelly. Puţini sunt pregătiţi să primească un „altfel de film” ce mizează pe atmosferă de tip retro, şi personaje bonome, necontaminate de violenţă şi senzaţionalism.
                                                                     După dealuri
Revelaţia anului cinematografic 2012, în ceea ce mă priveşte, este filmul lui Cristian Mungiu (regizor, scenarist, co-producător), După dealuri. Inspirată din „romanele neficţionale” ale Tatianei Niculescu Bran (ce reflectă „cazul Tanacu”), povestea lui Mungiu „nu pune la îndoială nici scopul, nici calitatea actului religios în România”, ci „ne dă posibilitatea să punem în discuţie nişte lucruri generate de subiectul filmului, să ne întrebăm dacă cu adevărat suntem atât de religioşi pe cât ne pretindem” (potrivit unei declaraţii publice a regizorului, pentru Hotnews Romania). După dealuri te încarcă, într-un chip straniu, cu o neîntreruptă stare de tensiune, cu o emoţie pe care ţi-o strecoară în suflet doar întâlnirea cu capodopera. Expresivitatea imaginii (Oleg Mutu) şi scenografiei (Călin Papură, Mihaela Poenaru) recuperează o anume plasticitate cu care filmul românesc nu s-a mai întâlnit de ceva vreme. Dialogurile şi interpreţii (Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă, Dana Tapalagă ş.a.) emană o reconfortantă senzaţie de firesc, iar montajul (Mircea Olteanu) transmite un dinamism de thriller. Asemenea unei icoane, După dealuri se dezvăluie doar ochiului deprins a discerne imaginea poetic-transfiguratoare de reprezentarea pietist-demonstrativă, cuvântul de palavre. Dar icoana însăşi este adesea respinsă (chiar în bisericile ortodoxe) în favoarea picturii ilustrative,  decorative şi demonstrative. Cristian Mungiu însă nu vrea să demonstreze nimic. A căutat doar să ajungă, cu filmul său, la expresivitate, la sugestie, la firesc. Nota bene: cu o neobişnuită economie de mijloace filmice, fără ostentaţie şi patetism. 
***
În fine, tot în 2012 am descoperit două producţii relativ recente, în cadrul unor retrospective dedicate cinematografului polonez şi, respectiv, sârbesc: Erratum şi Hadersfild

Erratum

În tradiţa bogată a şcolii poloneze de film (Erratum este din aceeaşi familie cu Iluminare, cu Structura cristalului, cu Domnişoarele din Wilko ş.a.), filmul de debut al lui Marek Lechki nuanţează cu o mare forţă de expresivitate audio-vizuală (griurile şi tonurile predominant verzi-cenuşii din decor electrizează privirea, aşa cum coloana sonoră cu armonii de elegie seduce auzul) semnificaţiile unui fapt aparent divers. Titlul trimite nu spre o eroare oarecare din viaţa unui om, ci spre însăşi greşeala care a frânt cel dintâi zbor personajului ce trece acum printr-o dificilă perioadă de criză (încercare, judecată) a sinelui propriu. Acesta îşi reconsideră opţiunea pentru profesie (visa să studieze muzica, dar – exclamă într-un moment de descătuşare – a ajuns la un „căcat de şcoală de contabilitate de trei ani”) şi mai ales gestul egoist de a-şi abandona cândva tatăl, „singur şi bolnav”, după moartea mamei. Fără nicio undă melodramatică sau obositor-moralizatoare, povestea din Erratum ­– ce aminteşte deopotrivă de În numele tatălui şi de Plecări – îşi urmează traseul din „punctul mort” al rătăcirii unui „fiu risipitor” până în pragul nebănuitei „iluminări” sau „schimbări la faţă”.
Hadersfild
În Hadersfild atmosfera pare desprinsă din Trainspotting: suburbii mizere, interioare dezolante în apartamente unde vieţuiesc (vegetează, mai corect) nişte pierde-vară. Câteva trimiteri la Ultimul tango la Paris, dar accentul cade pe latura existenţistă a personajelor, nu pe „cunoaşterea carnală”. Întreg filmul este transfigurat de privirea ascetică a lui Ivan, un tânăr de 33 de ani. Fost sportiv, fost yoghin, Ivan s-a confruntat cu o serie de tulburări psihice şi a făcut parte din diverse grupări oculte. Pentru toţi, e un idiot, căci nebunia sa, diferită de a lor, e ciudată şi de neînţeles. Găsim în el ecouri din Mâşchin, dar şi din Domenico, matematicianul ratat din Nostalghia lui Tarkovski, care se întreba retoric: „Ce lume e aceea în care un nebun a ajuns să-i înveţe pe oameni cum să trăiască?” Şi, botezat fiind (la vârsta 30 de ani) în Biserica Ortodoxă, Ivan citează din Sfinţii Părinţi (Antonie cel Mare, Nil Sorski) care, prin scrierile lor, îl ajută să-şi „vină în fire”. Purtarea sa – stranie, hipnotizantă aproape – nu e doar pricină de scandal ori de zeflemea, ci şi ferment pentru „făptura cea nouă” a unora dintre personaje. Vorbeşte despre „gândurile răutăţii” (pofta, mânia, deznădejdea, mândria, lăcomia, melancolia, slava deşartă, pofta nestăpânită), Ziua Judecăţii, modalităţile prin care se produce „pactul” omului cu gândurile viclene şi importanţa de a trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Dar chiar aşa trăiesc personajele din Hadersfild! Deşi un hedonism mai degrabă morbid îi stăpâneşte pe toţi, plastica filmului nu este nicio clipă naturalistă, demonstrativă, voyeuristă – degenerarea este reprezentată doar la nivel verbal.