sâmbătă, 19 martie 2016

Frumusețea uitată a Cenușăresei


Una din lecțiile neînvățate ale modernității este chestiunea identității. Praznicul celei dintâi duminici din Postul Mare (Duminica Ortodoxiei) s-ar cuveni să fie un prilej neprețuit de cercetare, de limpezire, iar nu de grozăvire, de împăunare. Am văzut ce s-a ales de festivismul „sărbătorilor” în care, o țară întreagă, era chemată - înainte de 1989 - să proslăvească „omul nou”. Ele sunt, acum, istorie. A supraviețuit doar reflexul cu care - din rațiuni folclorice - se bifează, în calendarul ortodox, zi după zi, praznic după praznic. Teoretic, dacă ne-am lua după cifre, ar trebui să ne bucurăm. Practic, religiozitatea (fie ea și de tip ortodox) nu are cum să aducă mai multă comuniune decât înregimentarea ideologică din vremea partidului unic. Poate ar fi timpul să prăznuim biruința Ortodoxiei având conștiința că suntem înconjurați de o lume din ce în ce mai pestriță, că - în ciuda statisticilor - nu suntem nicidecum într-o țară „majoritar ortodoxă”. Că - vorba lui Moromete - „ocupațiunea mintală” a multora e în cu totul și cu totul altă parte. (La „spiritisme”, bunăoară, ca personajele interesate să vândă sau să cumpere „icoane făcătoare de minuni” din schița Secția corecțională, a lui I.L. Caragiale.) Că icoana care a ieșit biruitoare în secolul al 9-lea a ajuns acum - în cel mai fericit caz - tablou religios. Nu în bisericile heterodoxe, ci în cele mai multe biserici care-și spun ortodoxe. Că ea, icoana, este acum Cenușăreasă. (Așa cum spunea despre Ortodoxie Pr. Rafail Noica în volumul Celălalt Noica.) Poate ar trebui să ne bucurăm, pur și simplu, că am apucat acest praznic, că avem - dacă avem - unde să-l trăim. Că biserica-oază unde mergem să-l mărturisim nu arată (încă) asemenea unui „peisaj după bătălie”, cum e catedrala din Andrei Rubliov după năvala tătarilor. Ori asemenea acelui waste land pe care același Tarkovski l-a folosit ca personaj cu drepturi egale (Zona) în arcada Călăuzei sale. Poate e nevoie de o profundă reconsiderare a ceea ce - mult prea ușor, mult prea mecanic - luăm „de bună”. Poate ar trebui să înțelegem rostul și locul fiecărui cuvânt și al fiecărui gând. Apoi, al fiecărui semn (formă, culoare) din cuvântul devenit imagine în icoană. Poate că abia atunci vom începe să fim, cu adevărat, oameni.

Concertul pt. pian și orch. de Cornelia Tăutu @ Filarmonica Banatul

Seara de 18 martie 2016, la Filarmonica „Banatul”, Timișoara. Dirijorul Gheorghe Costin a ținut să spună publicului că, în sfârșit, se întâmplă ceea ce își dorea de multă vreme: să dirijeze Concertul pentru pian și orchestră al Corneliei Tăutu, scris în 1989 (la pian: Remus Manoleanu). Am recunoscut apoi câteva armonii și teme din filmele pentru care compozitoarea a scris muzica, mai ales din Moromeții și Imposibila iubire. A fost cu adevărat o seară de excepție. Din păcate nu se întâmplă prea des, „marele public” nu prea are urechi pentru gândirea muzicală a compozitorilor de azi. Muzica simfonică a vremurilor post-belice este prea puțin cântată. Și ar merita, măcar ca în seara aceasta, să prefațeze lucrările clasicilor (acum, Șostakovici și Mozart). Cornelia Tăutu a fost îndelung aplaudată la final. Am împătășit bucuria cu prietenul nostru, Boris (regizor de teatru din Serbia, care acum montează o piesă pentru Teatrul Maghiar din Timișoara), cu care am stat apoi de povești până la miezul nopții.
Cornelia Tăutu