Una din lecțiile neînvățate ale modernității este chestiunea identității. Praznicul celei dintâi duminici din Postul Mare (Duminica Ortodoxiei) s-ar cuveni să fie un prilej neprețuit de cercetare, de limpezire, iar nu de grozăvire, de împăunare. Am văzut ce s-a ales de festivismul „sărbătorilor” în care, o țară întreagă, era chemată - înainte de 1989 - să proslăvească „omul nou”. Ele sunt, acum, istorie. A supraviețuit doar reflexul cu care - din rațiuni folclorice - se bifează, în calendarul ortodox, zi după zi, praznic după praznic. Teoretic, dacă ne-am lua după cifre, ar trebui să ne bucurăm. Practic, religiozitatea (fie ea și de tip ortodox) nu are cum să aducă mai multă comuniune decât înregimentarea ideologică din vremea partidului unic. Poate ar fi timpul să prăznuim biruința Ortodoxiei având conștiința că suntem înconjurați de o lume din ce în ce mai pestriță, că - în ciuda statisticilor - nu suntem nicidecum într-o țară „majoritar ortodoxă”. Că - vorba lui Moromete - „ocupațiunea mintală” a multora e în cu totul și cu totul altă parte. (La „spiritisme”, bunăoară, ca personajele interesate să vândă sau să cumpere „icoane făcătoare de minuni” din schița Secția corecțională, a lui I.L. Caragiale.) Că icoana care a ieșit biruitoare în secolul al 9-lea a ajuns acum - în cel mai fericit caz - tablou religios. Nu în bisericile heterodoxe, ci în cele mai multe biserici care-și spun ortodoxe. Că ea, icoana, este acum Cenușăreasă. (Așa cum spunea despre Ortodoxie Pr. Rafail Noica în volumul Celălalt Noica.) Poate ar trebui să ne bucurăm, pur și simplu, că am apucat acest praznic, că avem - dacă avem - unde să-l trăim. Că biserica-oază unde mergem să-l mărturisim nu arată (încă) asemenea unui „peisaj după bătălie”, cum e catedrala din Andrei Rubliov după năvala tătarilor. Ori asemenea acelui waste land pe care același Tarkovski l-a folosit ca personaj cu drepturi egale (Zona) în arcada Călăuzei sale. Poate e nevoie de o profundă reconsiderare a ceea ce - mult prea ușor, mult prea mecanic - luăm „de bună”. Poate ar trebui să înțelegem rostul și locul fiecărui cuvânt și al fiecărui gând. Apoi, al fiecărui semn (formă, culoare) din cuvântul devenit imagine în icoană. Poate că abia atunci vom începe să fim, cu adevărat, oameni.
