Nu aș vrea să las
să treacă Ziua Educației în care ne amintim de profesorii dragi fără să-l
pomenesc pe dascălul meu de fizică din liceu. I se spunea Max și am aflat că, la
puțină vreme după absolvirea promoției noastre, a plecat în Germania, unde a și
trecut la cele veșnice. Îi port o amintire vie, deși nu m-am numărat printre
preferații lui – aveam, la materia pe care ne-o preda, rezultate mediocre.
Așteptam cu maxim interes orele de fizică, dar nu pentru ca să aflu mai multe
despre mecanică, termodinamică, electricitate, optică sau fizică atomică și
nucleară. Nu. Mă bucuram să asist la orele lui Max pentru apoftegmele lui pe
care ni le împărtășea (cui voia să priceapă) încifrat, prin aluzii și ironii pe
care le gustam de fiecare dată. Ne dădea porecle, se lega de câte-o vorbă de-a
noastră, de câte-un nărav și țesea mici povești. A fost – de departe – singurul
care încerca să ne vorbească despre dimensiunea religioasă (mai târziu aveam să
înțeleg că se referea la cele ale Bisericii) a vieții. Înțelegea foarte bine că
pentru unii, aceasta nu era decât o formă de frondă adolescentină, iar nu ceva
asumat și trăit. Țin minte că ne povestea cum odată găsise scris pe tablă
„Secolul 21 ori va fi religios, ori nu va fi deloc”. Dar cel mai clar îmi
amintesc cum a început să deseneze pe tablă axa timpului. Și zice: aici
(înainte de anul zero, al nașterii lui Hristos) e epoca de aur a Greciei, cu
Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Socrate, Platon și ceilalți. Aici (și arată
la o distanță de puțin peste o mie de ani) sunt Shakespeare, Cervantes, apoi
iluminiștii, romanticii etc. Și între? – zice. Nu așteaptă răspunsul nostru
(care ar fi venit, unanim: Evul Mediu) și continuă: îl numiți ev întunecat, dar
aici se află aurul gândirii omenești!... În Evul Mediu??!! N-am priceput nimic,
atunci. Cu altă ocazie (sau poate tot atunci) ne-a vorbit despre o antologie în
două volume, cu fragmente de texte patristice (din Răsărit și Apus) apărută în
colecția BPT: Între Antichitate și Renaștere. Gândirea Evului Mediu.
Peste câțiva ani abia, când am văzut întâia oară Andrei Rubliov de
Tarkovski și Căința de Abuladze, când am început să mă minunez de
scrierile lui Dostoievski și Nicolae Steinhardt, când am ajuns să citesc Pentru
un nou Ev Mediu de Berdeaiev mi-am amintit, involuntar, de Max. Într-un
fel, este moștenirea cea mai de preț pe care aveam să o primesc de la un
dascăl, în liceu. Nu doar eu, ci toată clasa. Și, poate, alte clase paralele
sau din alți ani. Câți dintre elevii săi au luat aminte? Dumnezeu știe. Mie
însă șarada lui mi se pare cu adevărat importantă pentru că de felul în care
înțelegem și trăim axiologia pe care ne-a desenat-o pe tablă – chiar acum, sau
mai ales acum, în evul media, când nu se mai știe ce înseamnă icoana și care
mai e rostul unui ritual – depinde așezarea noastră în viață. Și chiar
devenirea noastră. Și, cine știe, poate și datorită lui Max aveam să înțeleg
și să primesc într-un anume fel Călăuza, Jurnalul unui preot de țară, Nazarin, Lumină de
iarnă, Simion al deșertului, Ruga, Hadersfild, După dealuri, Sieranevada...
