joi, 5 octombrie 2017

Șarada lui Max



Nu aș vrea să las să treacă Ziua Educației în care ne amintim de profesorii dragi fără să-l pomenesc pe dascălul meu de fizică din liceu. I se spunea Max și am aflat că, la puțină vreme după absolvirea promoției noastre, a plecat în Germania, unde a și trecut la cele veșnice. Îi port o amintire vie, deși nu m-am numărat printre preferații lui – aveam, la materia pe care ne-o preda, rezultate mediocre. Așteptam cu maxim interes orele de fizică, dar nu pentru ca să aflu mai multe despre mecanică, termodinamică, electricitate, optică sau fizică atomică și nucleară. Nu. Mă bucuram să asist la orele lui Max pentru apoftegmele lui pe care ni le împărtășea (cui voia să priceapă) încifrat, prin aluzii și ironii pe care le gustam de fiecare dată. Ne dădea porecle, se lega de câte-o vorbă de-a noastră, de câte-un nărav și țesea mici povești. A fost – de departe – singurul care încerca să ne vorbească despre dimensiunea religioasă (mai târziu aveam să înțeleg că se referea la cele ale Bisericii) a vieții. Înțelegea foarte bine că pentru unii, aceasta nu era decât o formă de frondă adolescentină, iar nu ceva asumat și trăit. Țin minte că ne povestea cum odată găsise scris pe tablă „Secolul 21 ori va fi religios, ori nu va fi deloc”. Dar cel mai clar îmi amintesc cum a început să deseneze pe tablă axa timpului. Și zice: aici (înainte de anul zero, al nașterii lui Hristos) e epoca de aur a Greciei, cu Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Socrate, Platon și ceilalți. Aici (și arată la o distanță de puțin peste o mie de ani) sunt Shakespeare, Cervantes, apoi iluminiștii, romanticii etc. Și între? – zice. Nu așteaptă răspunsul nostru (care ar fi venit, unanim: Evul Mediu) și continuă: îl numiți ev întunecat, dar aici se află aurul gândirii omenești!... În Evul Mediu??!! N-am priceput nimic, atunci. Cu altă ocazie (sau poate tot atunci) ne-a vorbit despre o antologie în două volume, cu fragmente de texte patristice (din Răsărit și Apus) apărută în colecția BPT: Între Antichitate și Renaștere. Gândirea Evului Mediu. Peste câțiva ani abia, când am văzut întâia oară Andrei Rubliov de Tarkovski și Căința de Abuladze, când am început să mă minunez de scrierile lui Dostoievski și Nicolae Steinhardt, când am ajuns să citesc Pentru un nou Ev Mediu de Berdeaiev mi-am amintit, involuntar, de Max. Într-un fel, este moștenirea cea mai de preț pe care aveam să o primesc de la un dascăl, în liceu. Nu doar eu, ci toată clasa. Și, poate, alte clase paralele sau din alți ani. Câți dintre elevii săi au luat aminte? Dumnezeu știe. Mie însă șarada lui mi se pare cu adevărat importantă pentru că de felul în care înțelegem și trăim axiologia pe care ne-a desenat-o pe tablă – chiar acum, sau mai ales acum, în evul media, când nu se mai știe ce înseamnă icoana și care mai e rostul unui ritual – depinde așezarea noastră în viață. Și chiar devenirea noastră. Și, cine știe, poate și datorită lui Max aveam să înțeleg și să primesc într-un anume fel Călăuza, Jurnalul unui preot de țară, Nazarin, Lumină de iarnă, Simion al deșertului, Ruga, Hadersfild, După dealuri, Sieranevada...