titlu: Dan Piţa: Arta privirii
autor: Titus Vîjeu
editura: Noi Media Print, 2012
pagini: 192
Dan Piţa reprezintă, pentru mine, cineastul român
care – la început de adolescenţă – m-a trezit, încântat şi uluit cu un straniu
film-apolog (despre care a scris, la superlativ, şi Nicolae Steinhardt): Concurs. De atunci am început să-i
urmăresc cu maximă atenţie filmele. Multe din ele reprezentau – din fericire –
altceva decât se făcuse la noi, în acei ani. Erau – alături de alte filme
excepţionale regizate de Ciulei, Iliu,
Săucan, Mihu, Marcus, Pintilie, Blaier, Veroiu, Daneliuc, Tatos, Demian, Mărgineanu, Gulea, Tănase – un fel de
paşaport spre occident, o fereastră deschisă spre libertate. Stimulau
imaginaţia spectatorului şi, printr-o
„privire” inconfundabilă asupra vieţii, îl familiarizau cu un limbaj
cinematografic foarte personal.
Sinopsis:
Volumul, conceput şi scris de Titus Vîjeu în
condiţii grafice excelente, dezvăluie – în cuvinte şi imagini – faţa mai puţin
cunoscută a filmelor lui Dan Piţa. Sunt texte despre con-textul epocii, despre
conjunctura, adesea nefavorabilă, în care au apărut sau n-au putut să apară pe
ecrane, la vremea lor, Mai
presus de orice (docu-dramă realizată în co-regie,
alături de Nicolae Mărgineanu) sau Faleze de nisip (interzis la câteva zile după premiera din 1983). Despre trunchierea
filmului Pas în doi.
Dan Piţa este
autorul unei filmografii impresionante, atât înainte cât şi după 1990. În anii
cenzurii ideologice, filmele sale deveniseră un brand, o garanţie a calităţii.
Memoria involuntară a cinefilului reţine neorealismul scurt-metrajului Viaţa în roz (lucrare de licenţă),
documentarul-poem despre inundaţiile din 1970, Apa ca un bivol negru (debut colectiv), segmentele „La o nuntă” şi
„Lada” din Nunta de piatră şi Duhul aurului (împreună cu Mircea
Veroiu), farmecul inocenţei ce descoperă „urâtul vieţii” din Filip cel bun, eleganţa atmosferei
viscontiene din Tănase Scatiu; Bietul
Ioanide; Noiembrie, ultimul bal, insolitul parodiei din primele western-uri româneşti (Profetul, aurul şi ardelenii; Pruncul, petrolul şi ardelenii),
apologurile cu vizibile conotaţii hristice, escatologice (Concurs, Faleze de nisip,
Dreptate în lanţuri), ritmurile
realiste şi poezia dintr-un film despre nişte muncitori „nefamilişti” (Pas în doi), elegia fără trimiteri
politice din Rochia albă de dantelă.
După 1990, în noul context al cenzurii economice, Dan Piţa avea să se confrunte
cu tentaţia „neînfrănărilor” şi „libertăţilor” de expresie de tot felul.
O serie de poze
inedite întregesc „albumul de familie” al principalilor colaboratori ai lui Dan
Piţa: actori (Mircea Diaconu, Radu Boruzescu, George Calboreanu jr., Angela
Stoenescu, Victor Rebengiuc, Rodica Tapalagă, Carmen Galin, Vasile Niţulescu, Marga
Barbu, Octavian Cotescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Gheorghe Visu, Olga Tudorache, Oana
Pellea, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dragoş Pâslaru, Valentin Uritescu,
Ştefan Iordache, Petre Nicolae, Maia Morgenstern, Irina Petrescu, Valentin
Popescu, Cristi Iacob, Mihai Călin, Irina Movilă, Dan Condurache ş.a.),
directori de imagine (Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Florin Mihăilescu, Vlad
Păunescu, Marian Stanciu, Călin Ghibu, Dan Alexandru), compozitorul Adrian
Enescu şi regizorul care îi fusese profesor, Victor Iliu.
Concepţia lui Dan
Piţa despre ceea ce ar trebui să însemne o ecranizare sau o adaptare a unui
scenariu, aşa cum reiese din câteva eseuri ale sale pe această temă din
publicaţiile Cinema, se regăseşte în
chip fericit în multe din filmele pe care le-a regizat. Scenariul (sau cartea) –
scria Dan Piţa în anii 70-80 – ar trebui să fie pentru regizor doar un pretext,
o schiţă pe hârtie faţă de clădirea propriu-zisă, pentru că filmul poate (şi ar
trebui) să aducă o nouă dimensiune poveştii. Să nu fie o ilustraţie, ci – mărturie
stă o mare parte din creaţia sa din timpul dictaturii – expresia unei viziuni.
Căderea
barierelor ideologice avea să ducă, într-o primă fază, la cultivarea unui tip
de cinema expozitiv, declarativ, prolix chiar (vezi Hotel de lux). Mai apoi, rolul de regizor avea să fie eclipsat treptat
de producător. Iar atunci când scenaristul îşi impune punctul de vedere,
regizorul – recunoaşte Piţa în volumul anterior de Confesiuni cinematografice – trebuie să i se conformeze. Cinematograful
de azi, „din ce în ce mai golit de semnificaţii”, este unul de producător: „Nu
mai contează cum povesteşti, ca în
cazul filmelor „de autor”, ci mai ales ce
povesteşti. Regizorul e judecat azi după numărul de intrări, de faze sexy, de bătăi şi urmăriri”.
.JPG)
