Andrei Tarkovski (✝ 29 decembrie 1986) a crezut, ca puțini alții, în democrația interpretării unei opere de artă. Pentru el, filmul era o operă de artă, iar opera de artă era - nici mai mult, nici mai puțin - reversul religiei. Mai exact, al îmbisericirii minții omului. Totuși, Tarkovski a fost cât se poate de generos și a oferit cookies pentru oricine. Inclusiv pentru amatorii de fantasy, de „șopârle politice”, de „reconstituiri istorice”. Ori pentru esteți.
De la un moment dat însă, lucrurile se limpezesc și, de exemplu, un film ca Stalker / Călăuza îți pare, din ce în ce mai clar, o nostalgie după Biserica pierdută și prăbușită în grăbita „emancipare” a omului. Zona de acolo, în vecinătatea căreia omul este chemat să se mărturisească, este toposul prin excelență în care omul se simte desăvîrșit. Vecinătățile Călăuza sunt, astfel, nu ilustrativele filme despre credință, cu moraslisme și dădăceli în exces, ci universul dostoievskian, cu abisurile existențiale pe care le aflăm în legenda Marelui Inchizitor, în zbuciumul lui Raskolnikov, în venirea în fire a Soniei, în emoția Prințului Mâșkin. Și totuși, pentru că ne aflăm în veacul 21 în care fiecare trebuie să aibă dreptate (o dreptate cu nimic mai „dreaptă” ca a altuia, la fel de validă ca oricare alta), de ce n-ar fi îndreptățită, nu-i așa, lectura celui care vede în filmele lui Tarkovski exclusiv niște exerciții de calofilie sau de încifrat protest social-politic sau niște călătorii în viitor?
În toată această babilonie a receptării, cred că singura interpretare incomodă și „incorectă” este cea care vede în opera tarkovskiană jindul după Hristos și după icoana pierdută (sau grotesc metamorfozată în reprezentările ultra-pietiste ale tabloului religios). După icoană ca imagine și expresie a Bisericii care, și ea, s-a metamorfozat la fel de grotesc (chiar și acolo unde mai întâlnești icoane) în tribunale și alte spații producătoare de sentințe ...
De la un moment dat însă, lucrurile se limpezesc și, de exemplu, un film ca Stalker / Călăuza îți pare, din ce în ce mai clar, o nostalgie după Biserica pierdută și prăbușită în grăbita „emancipare” a omului. Zona de acolo, în vecinătatea căreia omul este chemat să se mărturisească, este toposul prin excelență în care omul se simte desăvîrșit. Vecinătățile Călăuza sunt, astfel, nu ilustrativele filme despre credință, cu moraslisme și dădăceli în exces, ci universul dostoievskian, cu abisurile existențiale pe care le aflăm în legenda Marelui Inchizitor, în zbuciumul lui Raskolnikov, în venirea în fire a Soniei, în emoția Prințului Mâșkin. Și totuși, pentru că ne aflăm în veacul 21 în care fiecare trebuie să aibă dreptate (o dreptate cu nimic mai „dreaptă” ca a altuia, la fel de validă ca oricare alta), de ce n-ar fi îndreptățită, nu-i așa, lectura celui care vede în filmele lui Tarkovski exclusiv niște exerciții de calofilie sau de încifrat protest social-politic sau niște călătorii în viitor?
În toată această babilonie a receptării, cred că singura interpretare incomodă și „incorectă” este cea care vede în opera tarkovskiană jindul după Hristos și după icoana pierdută (sau grotesc metamorfozată în reprezentările ultra-pietiste ale tabloului religios). După icoană ca imagine și expresie a Bisericii care, și ea, s-a metamorfozat la fel de grotesc (chiar și acolo unde mai întâlnești icoane) în tribunale și alte spații producătoare de sentințe ...
 |
| Stalker / Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979) |
