miercuri, 12 decembrie 2012

Celălalt Noica



Capitolul 6 din Ioan despre Sfânta Împărtăşanie şi discuţia cu un ortodox despre sărutarea mâinii (preotului) care dă „Prea Constitul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru” îl (re)apropie pe cel care avea să devină Monahul Rafail Noica de Ortodoxie. Fuseze botezat ca prunc, însă abia în străinătate (în occidentul pluralist), după numeroase peregrinări printre heterodocşi, avea să descopere Ortodoxia.
„Şi în păcat, omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul nu este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii.” „...în primul rând trebuie respectat omul chiar şi în smintelile lui, în revoltele lui, căci cine ştie de unde vin acestea şi unde este rana? De multe ori, rana suntem noi, cei care am reprezentat greşit ceea ce credeam. Deci, smerenie!” „Văzând în tine suferinţa, slăbiciunea, păcatul tău, poţi să înţelegi pe păcătos, pe aproapele tău nefericit, fiindcă ştii tu însuţi ce înseamnă suferinţa, ce înseamnă păcatul sau slăbiciunea. De aceea şi biserica ne învaţă să nu ne închidem şi să nu ne ascundem, ci să ne deschidem şi să ne spovedim. Acesta este unul din aspectele ascezei, adică acela prin care vedem ce este în noi ca să înţelegem apoi pe aproapele nostru.” „Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu.” Sf. Siluan: „Fericit cel ce iubeşte pe fratele său, că fratele nostru este viaţa noastră”. 
Atmosfera „foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă, în sensul că nu te hrănea cu nimic” din bisericile protestante prin care a umblat a rămas o amintire. „Trebuie să spun că sectanţii şi catolicii, în Apus, nu sunt ceea ce cunoaşteţi aici, pentru că aceia nu sunt oameni care se dezlipesc de Biserica Ortodoxă. Acolo ei nu cunosc altceva. Au numai ceea ce au primit şi ei, în forma pe care au moştenit-o. Şi, deci, nu este duhul acesta înrăutăţit, care poate fi într-o ţară ortodoxă, unde mulţi ori s-au dezlipit de Biserica Ortodoxă, din tot felul de motive, ori vin din afară, cum se face acum şi încearcă să pescuiască în apele ortodoxe peştii Bisericii.”
„Am găsit în toate religiile, în natura şi în filosofiile lor, tendinţe către Ortodoxie.” Faza neoprotestantă a fost, „dacă nu o rătăcire, măcar o sărăcire, o sărăcire foarte mare şi, dacă-mi iertaţi obrăznicia, aş pune îna cest sens şi catolicismul, care a fost dezbinarea cea mai mare din Biserică, ce a marcat tot Occidentul”. „Nu există criză care să nu vină cu o îmbogăţire. ... Să nu ne smintim de lucrurile care vin, că lucrurile sunt, nevăzut, în mâinile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu Îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă. ...
„Biserica Ortodoxă nu este o biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului.” Aici avea să descopere energile cuvântului, care „curăţă, sfinţeşte, odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu”. Esenţial trăită, Ortodoxia este descoperirea firii omului, este devenirea întru fiinţă. Dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei.. ... Ortodoxia este ca un fel de Cenuşăreasă. Îmi amintesc vag – nu mai ţin minte contextul – de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.”
„În absolut, sunt numai două lucruri tranşante, care se exclud: adevărul şi rătăcirea. Dar în realitate, omul este o „amestecătură” nemaipomenită de ce poate fi mai sfânt şi de ce poate fi mai drăcovenesc (sic!). Nu trebuie să tranşăm noi. Tranşează judecata lui Hristos cea din urmă. Între creştini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potenţial mântuit.”

Devenirea întru fiinţă - Constantn Noica

titlu: Devenirea întru fiinţă
autor: Constantin Noica
editura: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
număr de pagini: 390

Cartea lui Constantin Noica este un eseu (o „încercare”) pe marginea filosofiei tradiţionale.

Sinopsis: Filosoful de la Păltiniş analizează rolul cercului în conştiinţa filosofică şi în filosofia spiritului şi a fiinţei. De asemenea, explorează semnificaţia fiinţei („capăt şi sfârşit de drum”) şi a dimensiunii sale etice (morale),  însemnătatea omului, a culturii şi a actului filosofic (a căror existenţă „ar trebui să se petreacă în cerc”).

Căutarea, ca devenire, nu e posibilă decât dacă, într-un fel, „deţii dinainte ceea ce cauţi” (ceea ce presupune, paradoxal, că „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”). Prin cultură, din care nu trebuie să lipsească o „conştiinţă filosofică” (sau reflexivă), omul este investit să desluşească discernământul şi „să rânduie ceea ce a văzut”. La fel şi omul, care „nu e simplu om, simplu sine”, este înzestrat cu o conştiinţă „întru ceva” (dincolo de sine).

Eticul s-ar afla undeva între „ce-ţi place” (ca la antici) şi „ce trebuie” (ca la Kant). Căinţa (întoarcerea gândului asupra gândului, asupra faptei săvârşite) naşte „conştiinţa etică”.Experienţa fiului risipitor din parabola evanghelică arată că libertatea sa nu ţine de „ceea ce ne place”, ci de o „rânduială”. Fratele fiului (una din temele principale din Jurnalul filosofic), cel care „trăise aşa cum trebuie”, este numai o „conştiinţă etică” fără conţinut, care funcţionează în gol.

Orientarea axiologică este „principiul motor al existenţei”. Raţiunea este „omul însuşi, în posibilitatea lui de a realiza şi de a incorpora valori”. Omul credinţei – arată Noica – făcea acelaşi lucru. Şi pentru el „răul” (absenţa binelui) este „prins cu necesitate în lanţurile binelui, întocmai unui sclav”. Iar binele este „descoperirea firii omului, devenirea întru fiinţă” (care – în cuvintele şi trăirea „celuilalt Noica”, adică a Părintelui Ieromonah Rafail, fiul filosofului) este însăşi Ortodoxia, „esenţial trăită”.

sursa: http://hyperliteratura.ro/devenirea-intru-fiinta/#.UMhOPKycSao