Celălalt Noica

Capitolul 6 din Ioan despre Sfânta Împărtăşanie şi discuţia cu un ortodox despre sărutarea mâinii (preotului) care dă „Prea Constitul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru” îl (re)apropie pe cel care avea să devină Monahul Rafail Noica de Ortodoxie. Fuseze botezat ca prunc, însă abia în străinătate (în occidentul pluralist), după numeroase peregrinări printre heterodocşi, avea să descopere Ortodoxia.

„Şi în păcat, omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul nu este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii.” „...în primul rând trebuie respectat omul chiar şi în smintelile lui, în revoltele lui, căci cine ştie de unde vin acestea şi unde este rana? De multe ori, rana suntem noi, cei care am reprezentat greşit ceea ce credeam. Deci, smerenie!” „Văzând în tine suferinţa, slăbiciunea, păcatul tău, poţi să înţelegi pe păcătos, pe aproapele tău nefericit, fiindcă ştii tu însuţi ce înseamnă suferinţa, ce înseamnă păcatul sau slăbiciunea. De aceea şi biserica ne învaţă să nu ne închidem şi să nu ne ascundem, ci să ne deschidem şi să ne spovedim. Acesta este unul din aspectele ascezei, adică acela prin care vedem ce este în noi ca să înţelegem apoi pe aproapele nostru.” „Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu.” Sf. Siluan: „Fericit cel ce iubeşte pe fratele său, că fratele nostru este viaţa noastră”. 

Atmosfera „foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă, în sensul că nu te hrănea cu nimic” din bisericile protestante prin care a umblat a rămas o amintire. „Trebuie să spun că sectanţii şi catolicii, în Apus, nu sunt ceea ce cunoaşteţi aici, pentru că aceia nu sunt oameni care se dezlipesc de Biserica Ortodoxă. Acolo ei nu cunosc altceva. Au numai ceea ce au primit şi ei, în forma pe care au moştenit-o. Şi, deci, nu este duhul acesta înrăutăţit, care poate fi într-o ţară ortodoxă, unde mulţi ori s-au dezlipit de Biserica Ortodoxă, din tot felul de motive, ori vin din afară, cum se face acum şi încearcă să pescuiască în apele ortodoxe peştii Bisericii.”

„Am găsit în toate religiile, în natura şi în filosofiile lor, tendinţe către Ortodoxie.” Faza neoprotestantă a fost, „dacă nu o rătăcire, măcar o sărăcire, o sărăcire foarte mare şi, dacă-mi iertaţi obrăznicia, aş pune îna cest sens şi catolicismul, care a fost dezbinarea cea mai mare din Biserică, ce a marcat tot Occidentul”. „Nu există criză care să nu vină cu o îmbogăţire. ... Să nu ne smintim de lucrurile care vin, că lucrurile sunt, nevăzut, în mâinile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu Îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă. ...

„Biserica Ortodoxă nu este o biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului.” Aici avea să descopere energile cuvântului, care „curăţă, sfinţeşte, odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu”. Esenţial trăită, Ortodoxia este descoperirea firii omului, este devenirea întru fiinţă. Dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei.. ... Ortodoxia este ca un fel de Cenuşăreasă. Îmi amintesc vag – nu mai ţin minte contextul – de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.”

„În absolut, sunt numai două lucruri tranşante, care se exclud: adevărul şi rătăcirea. Dar în realitate, omul este o „amestecătură” nemaipomenită de ce poate fi mai sfânt şi de ce poate fi mai drăcovenesc (sic!). Nu trebuie să tranşăm noi. Tranşează judecata lui Hristos cea din urmă. Între creştini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potenţial mântuit.”