Ne-am îmbrăcat curat de sărbători
Gura ne e numai imne și slăvire
Pace în cer și pace între oameni
În toți și toate pace,
Slavă Ție!
(Ioan Alexandru)
Actrița Leopoldina Bălănuță (nota bene: fiică de preot) povestea odată că, după unul din spectacolele ei itinerante prin cătunele țării, o femeie (o țărancă) dintr-un sat de undeva din Delta Dunării a venit la ea să-i mulțumească pentru felul în care a recitat poezie: „A fost mai frumos ca la Înviere!” - i-a spus femeia. Și i-a adus niște mâncare, gândind că ceea ce primise la hotel (sau la pensiune) unde era cazată nu era de ajuns. Port mereu de atunci, în memoria afectivă, tatuajul acestor vorbe de recunoștință. Și m-am întrebat, nu o dată, dacă și în ce fel e posibil ca o manifestare artistică poate (sau trebuie) să fie „mai frumoasă ca la Înviere”. Și - în ultimii ani - mi-am zis așa: acolo unde participarea la slujba de Înviere s-a osificat, unde ritualul este săvârșit de mântuială, iar nu spre mântuire, unde ceremonia e mai aproape de bâlci decât de taină, e foarte posibil să preferi un recital de poezie, o carte, un spectacol de teatru, un film slujbei de Înviere. Mai ales atunci când este slujit de un artist cum a fost Leopoldina Bălănnuță. Altfel, dacă ai avut puterea să găsești o biserică-oază sau o mănăstire-oază unde nu exercițiul pietist primează, ci trăirea firească a rugăciunii, nu ai de ce să faci comparații. Înțelegi că biserica este spațiul de manifestare a actului liturgic, iar scena își are și ea rostul și locul ei, deloc lipsit de importanță, în căutările omului de bine, adevăr și frumos, de veșnicie. Înțelegi că „mai frumos decât la Înviere” este doar la Înviere.
 |
| Leopoldina Bălănuță în Nunta de piatră |
