Formidabilă dualitatea aceasta: bine-rău,
viaţă-moarte, nou-vechi, lumină-întuneric. E uluitor cât de repede poţi să
treci dintr-o parte în alta din neglijenţă, din indiferenţa faţă de propria
persoană sau dintr-o exagerat de bună părere de sine (căreia i se mai spune
orgoliu). Dar toate cele rele şi (datorită puţinei noastre credinţe) neplăcute
nouă trebuie să ni se întâmple. Spre
înţelepţire. Spre lămurire. Spre luminare. „Ridică ispitele şi nimeni nu se va
mai mântui” – spune Patericul. Scapă
de grăierea de rău a oamenilor, de uneltirile şi invidiile lor şi nu vei afla
ceea ce cauţi: să ieşi biruitor din cea mai dură luptă, aceea cu propriul sine.
***
Ţin minte că pe la mijlocul anilor 90 mi-am
vizitat nişte cunoştinţe. Aveau televizorul deschis şi se difuza filmul
românesc Tănase Scatiu (1976). Câteva
secvenţe de la început redau atmosfera sobră, austeră dintr-o casă în care
cineva (mama unui personaj principal) murise. Atunci, gazdele mele s-au găsit
să comenteze, să conteste. Forma de închinare în care tocmai se înregimentaseră
(şi pe care – coincidenţă – regizorul filmului avea s-o persifleze în filmul
imediat următor din cariera sa, Profetul,
aurul şi ardelenii – 1978) îi încuraja să dispreţuiască sentimentele de
jale şi să adopte o atitudine de feel
good în raport cu tainele vieţii. „Sham pearls on real swine”, ar spune –
poate puţin cam tăios – scriitorul Frank Schaeffer. Bun cunoscător al teologiilor
ultra-reformate, liberale, relativiste, acesta avea să descopere – în Biserica Una
şi Nedespărţită – „lumina cea adevărată” şi „duhul cel ceresc”... Mă gândesc,
nu o dată, la înşelarea care-i spăpâneşte pe oamenii fără volant (fără dreaptă
socotinţă) atunci când – vorba lui Dostoievski – îşi refuză singura închinare
vrednică de laudă (la Dumnezeul cel Viu) în favoarea închinării la idoli fără
de număr („omul modern nu este ateu, ci idolatru”). Fără îndoială că necunoaşterea
(de fapt, rezistenţa la orice formă de cunoaştere autentică, posibilă – pentru
cei ce se nevoiesc să creadă în Întrupare – doar prin participarea la Tainele
Bisericii) îl face pe om să se predea necondiţionat (adesea cu preţul suprem)
ideologiilor, corectitudinilor politice, uniformelor. Chiar atunci (sau mai
ales atunci) când este însetat după cele duhovniceşti. Atfel spus, totul pleacă
de la intenţii bune (ca şi când ar fi pornit cineva, vreodată, cu intenţii
rele). Treptat însă îşi face loc (nici nu se poate altfel) părerea de sine,
eu-l se inflamează şi se instalează legiunea de obiceiuri urâte, de reflexe
autodistructive ce pregătesc terenul pentru schizofrenii, schisme şi izolarea
de lume.
***
În Biserică însă – acolo unde „afli că exişti”
(Petre Ţuţea) dacă eşti atent la tot şi la toate – simţim gustul de „apă vie”, de
„tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Când ne plecăm exagerat de
mult asupra propriilor pofte şi interse, avem chipurile sfinţilor din icoane – atunci
când sunt reprezentări bizantine, nu ilustraţii dulcege pe teme religioase. Privirile
lor, din altă lume parcă, şi formele lor desăvârşite ne dojenesc şi ne mângâie,
amintindu-ne de menirea noastră, aceea de a fi „fii ai luminii”, iar nu a
„întunericului”. Şi atunci alegem: rămânem în starea noastră căzută sau ne
ridicăm. Când însă am căzut mult prea
jos (datorită nemerniciei şi împietririi inimii noastre, datorită risipirii în
multe şi felurite pălăvrăgiri), când „năravul a devenit în noi a doua natură,
ne mai poate scăpa doar o voinţă de fier şi mila lui Dumnezeu” (Nil Sorski).
***
Trăim într-un ev agresat de anti-icoane, de reprezentări stridente
sau edulcorate ale celor văzute şi nevăzute. Suntem, de asemenea, contemporani,
şi cu felurite grupări iconoclaste ce promovează
exclusiv formele abstracte, nefigurative. Icoana – leacul pentru depresii şi crize
identitare, pentru emotivităţi netratate la timp şi pentru setea noastră de
absolut – e mai aproape de noi decât am crede. O putem atinge cu mâna, dacă vrem.
Atâta doar că – vorba Călăuzei tarkovskiene,
care ştia că spre Zona dătătoare de Viaţă se ajunge pe căi ocolite, nefentând
traseul presărat cu semne ciudate – e nevoie de o mână cam lungă. Şi avem acea
„mână mai lungă” abia când aflăm drumul prin care ajungem să ne transfigurăm
suferinţa. Dar până atunci, câte mreje, câte măşti, câte războaie nevăzute pe
care avem să le purtăm – culmea! – niciodată cu potrivnicii noştri (pe care
suntem chemaţi a-i iubi), întotdeauna cu noi înşine. De aceea nu putem spune
decât „Slavă lui Dumnezeu întru toate!”...
