Mercy

Formidabilă dualitatea aceasta: bine-rău, viaţă-moarte, nou-vechi, lumină-întuneric. E uluitor cât de repede poţi să treci dintr-o parte în alta din neglijenţă, din indiferenţa faţă de propria persoană sau dintr-o exagerat de bună părere de sine (căreia i se mai spune orgoliu). Dar toate cele rele şi (datorită puţinei noastre credinţe) neplăcute nouă trebuie să ni se întâmple. Spre înţelepţire. Spre lămurire. Spre luminare. „Ridică ispitele şi nimeni nu se va mai mântui” – spune Patericul. Scapă de grăierea de rău a oamenilor, de uneltirile şi invidiile lor şi nu vei afla ceea ce cauţi: să ieşi biruitor din cea mai dură luptă, aceea cu propriul sine.   

***

Ţin minte că pe la mijlocul anilor 90 mi-am vizitat nişte cunoştinţe. Aveau televizorul deschis şi se difuza filmul românesc Tănase Scatiu (1976). Câteva secvenţe de la început redau atmosfera sobră, austeră dintr-o casă în care cineva (mama unui personaj principal) murise. Atunci, gazdele mele s-au găsit să comenteze, să conteste. Forma de închinare în care tocmai se înregimentaseră (şi pe care – coincidenţă – regizorul filmului avea s-o persifleze în filmul imediat următor din cariera sa, Profetul, aurul şi ardelenii – 1978) îi încuraja să dispreţuiască sentimentele de jale şi să adopte o atitudine de feel good în raport cu tainele vieţii. „Sham pearls on real swine”, ar spune – poate puţin cam tăios – scriitorul Frank Schaeffer. Bun cunoscător al teologiilor ultra-reformate, liberale, relativiste, acesta avea să descopere – în Biserica Una şi Nedespărţită – „lumina cea adevărată” şi „duhul cel ceresc”... Mă gândesc, nu o dată, la înşelarea care-i spăpâneşte pe oamenii fără volant (fără dreaptă socotinţă) atunci când – vorba lui Dostoievski – îşi refuză singura închinare vrednică de laudă (la Dumnezeul cel Viu) în favoarea închinării la idoli fără de număr („omul modern nu este ateu, ci idolatru”). Fără îndoială că necunoaşterea (de fapt, rezistenţa la orice formă de cunoaştere autentică, posibilă – pentru cei ce se nevoiesc să creadă în Întrupare – doar prin participarea la Tainele Bisericii) îl face pe om să se predea necondiţionat (adesea cu preţul suprem) ideologiilor, corectitudinilor politice, uniformelor. Chiar atunci (sau mai ales atunci) când este însetat după cele duhovniceşti. Atfel spus, totul pleacă de la intenţii bune (ca şi când ar fi pornit cineva, vreodată, cu intenţii rele). Treptat însă îşi face loc (nici nu se poate altfel) părerea de sine, eu-l se inflamează şi se instalează legiunea de obiceiuri urâte, de reflexe autodistructive ce pregătesc terenul pentru schizofrenii, schisme şi izolarea de lume.

***

În Biserică însă – acolo unde „afli că exişti” (Petre Ţuţea) dacă eşti atent la tot şi la toate – simţim gustul de „apă vie”, de „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Când ne plecăm exagerat de mult asupra propriilor pofte şi interse, avem chipurile sfinţilor din icoane – atunci când sunt reprezentări bizantine, nu ilustraţii dulcege pe teme religioase. Privirile lor, din altă lume parcă, şi formele lor desăvârşite ne dojenesc şi ne mângâie, amintindu-ne de menirea noastră, aceea de a fi „fii ai luminii”, iar nu a „întunericului”. Şi atunci alegem: rămânem în starea noastră căzută sau ne ridicăm. Când  însă am căzut mult prea jos (datorită nemerniciei şi împietririi inimii noastre, datorită risipirii în multe şi felurite pălăvrăgiri), când „năravul a devenit în noi a doua natură, ne mai poate scăpa doar o voinţă de fier şi mila lui Dumnezeu” (Nil Sorski).

***

Trăim într-un ev agresat de anti-icoane, de reprezentări stridente sau edulcorate ale celor văzute şi nevăzute. Suntem, de asemenea, contemporani, şi cu felurite grupări iconoclaste ce  promovează exclusiv formele abstracte, nefigurative. Icoana – leacul pentru depresii şi crize identitare, pentru emotivităţi netratate la timp şi pentru setea noastră de absolut – e mai aproape de noi decât am crede. O putem atinge cu mâna, dacă vrem. Atâta doar că – vorba Călăuzei tarkovskiene, care ştia că spre Zona dătătoare de Viaţă se ajunge pe căi ocolite, nefentând traseul presărat cu semne ciudate – e nevoie de o mână cam lungă. Şi avem acea „mână mai lungă” abia când aflăm drumul prin care ajungem să ne transfigurăm suferinţa. Dar până atunci, câte mreje, câte măşti, câte războaie nevăzute pe care avem să le purtăm – culmea! – niciodată cu potrivnicii noştri (pe care suntem chemaţi a-i iubi), întotdeauna cu noi înşine. De aceea nu putem spune decât „Slavă lui Dumnezeu întru toate!”...