Articol apărut în Tribuna din 1 august 2015
Cu 30 de ani în urmă avea premiera Pas în doi – un film de Dan Pița. A fost, atunci, pentru o bună
parte a criticii și a publicului din România, un hit. La „judecata de apoi”, acest moment de referință din istoria
filmului românesc se cuvine poziționat în contextul timpului căruia îi aparține
– acum, doar o „civilizație dispărută” (mijlocul anilor 80) ce avea să însemne
începutul sfârșitului pentru cinematografia socialistă a „Epocii de Aur”.
 |
| Valentin Popescu, Petre Nicolae |
Remarcabilă, în Pas în doi (1985),
este intenția polemică a regiei, dorința autorului de a „pune accentele”, de „a
stabili centrul de greutate într-o stare de inspirație cinematografică”
(Eugenia Vodă) pe care nu a mai găsit-o nicicând ulterior. Pița se implică
emoțional în textul pe care îl transpune cinematografic spre a compune o
poveste în care conotațiile și aluziile – adică atmosfera – sunt adesea mai
importante, mai relevante decât „faptele”. În acest sens, tipul de cinema propus
aici de Dan Pița este mult mai aproape de polifoniile poetice ale lui Iulian
Mihu – Manole Marcus (Viața nu iartă)
și Mircea Săucan (Meandre, 100 lei)
decât de „ciné-vérité”-ul practicat de Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea
Daneliuc sau Dinu Tănase. Pița nu și-a dorit să surprindă „firescul de pe
stradă” și sordidul în cotidian, ci să construiască un tip de real în care
straniul și insolitul ocupă un loc crucial.
 |
| Ecaterina Nazare, Petre Nicolae |
Pas în doi este un
pariu câștigat de regizorul care a știut să respecte sensul și spiritul scenariului[1]
(George Bușecan), nu litera lui. Rezultatul: un film de expresie credibil și
veridic (dacă și numai dacă spectatorul poate primi dimensiunea
„supra-realistă”[2] și prea
puțin „neorealistă” a narațiunii[3]),
o „arhitectură de proporţiile unei catedrale pe dimensiunile unei cutii de
chibrituri” (Mircea Alexandrescu), iar nu o simplă ilustrare a câtorva momente
din viața unor muncitori nefamiliști. (Titlul inițial al scenariului fusese Nefamiliștii.)
 |
| Petre Nicolae, Dan Pița |
Uzina avea să devină – pentru întâia (și, probabil, singura) oară
într-un film românesc – un adevărat personaj dramatic. Personajele, surprinse
într-un fel de „tranzit existențial”, discută despre planul industrial și economia
de materiale, dar „se și îndrăgostesc, se urăsc, se ciocnesc pentru a-și lămuri
unul altuia adevărurile pe care le văd, le trăiesc și le înțeleg în felul lor”
(Dan Pița). Dialogurile – livrești, într-o primă fază a scenariului – au
suferit transformări în timpul filmărilor, ca urmare a unei vizibile preocupări
creatoare pentru ca replicile să nu sune strident, artificial. Astfel, în Pas în doi contează unde si cum se schimbă
replicile pentru a prinde viață „acel joc
secund al vorbelor fără de care nu există artă și nici cinema” (Pița).
 |
| Claudiu Bleonț, Anda Onesa |
Atitudinea și contribuția regizorului în elaborarea și tratarea
dialogului (o materie eminamente literară) pare minimă și e nu tocmai lesne de
pus în cuvinte ceea ce aduce el „în plus” față de scenariul literar. Cert e că regizorul
– „primul între egali” – a adus poveștii lui Bușecan un plus de autenticitate,
de farmec, de fantezie. Ceilalți „egali” sunt principalii săi colaboratori
aflați într-o extra-ordinară stare de consens creator: directorul de imagine
(Marian Stanciu), autorul decorurilor (Călin Papură), autorul muzicii (Adrian
Enescu), actorii (Claudiu Bleonț, Petre Nicolae, Ecaterina Nazare, Tudorel
Filimon, Mircea Andreescu, Adrian Titieni, Aurora Leonte).
 |
| Poster de Klara Tamas |
[1] „Chiar dacă am găsit uneori doar
câte o pagină din zece care să mă intereseze cu adevărat, m-am bucurat că o pot
dezvolta în alte cinci.” (Dan Pița, „Regizorul, primul între egali”, Cinema, nr. 8, 1985)
[2] Muzica lui Adrian Enescu – „un poem
simfonico-electronic, un fel de odă adusă dorinței de a exista” (Eugenia Vodă) –
conferă mai multor secvențe o dimensiune gravă: scenele de sub duș în care
Ghiță (Petre Nicolae) spune ceea ce nu poate rosti în fața adunării
muncitorești, visul lui Ghiță cu fanfara de strungari, finalul în care Mihai
(Claudiu Bleonț) pare învăluit și „topit” de lumina ce capătă forma unei stihii
ocrotitoare ș.a.m.d.
[3] Privitorii deprinși doar cu
lecturile „la prima mână” ar putea vedea în Pas
și doi numai strungari stahanoviști care – așa cum comenta dezaprobator un
internaut anonim pe un portal dedicat filmului – „în timpul liber, sunt
sabreuri, fluieră muzică clasică, cântă la flaut, citează din poeți și sunt dedicați
muncii, țopăie de fericire când iese piesa cum trebuie, sunt cultivați, nu înjură,
nu beau alcool”, totul ca să demonstreze „ce frumoasă e societatea socialistă
multiateral dezvoltată”.
