Pas în doi la „judecata de apoi”

Articol apărut în Tribuna din 1 august 2015

Cu 30 de ani în urmă avea premiera Pas în doi – un film de Dan Pița. A fost, atunci, pentru o bună parte a criticii și a publicului din România, un hit. La „judecata de apoi”, acest moment de referință din istoria filmului românesc se cuvine poziționat în contextul timpului căruia îi aparține – acum, doar o „civilizație dispărută” (mijlocul anilor 80) ce avea să însemne începutul sfârșitului pentru cinematografia socialistă a „Epocii de Aur”. 

Valentin Popescu, Petre Nicolae

Remarcabilă, în Pas în doi (1985), este intenția polemică a regiei, dorința autorului de a „pune accentele”, de „a stabili centrul de greutate într-o stare de inspirație cinematografică” (Eugenia Vodă) pe care nu a mai găsit-o nicicând ulterior. Pița se implică emoțional în textul pe care îl transpune cinematografic spre a compune o poveste în care conotațiile și aluziile – adică atmosfera – sunt adesea mai importante, mai relevante decât „faptele”. În acest sens, tipul de cinema propus aici de Dan Pița este mult mai aproape de polifoniile poetice ale lui Iulian Mihu – Manole Marcus (Viața nu iartă) și Mircea Săucan (Meandre, 100 lei) decât de „ciné-vérité”-ul practicat de Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau Dinu Tănase. Pița nu și-a dorit să surprindă „firescul de pe stradă” și sordidul în cotidian, ci să construiască un tip de real în care straniul și insolitul ocupă un loc crucial.  

Ecaterina Nazare, Petre Nicolae

Pas în doi este un pariu câștigat de regizorul care a știut să respecte sensul și spiritul scenariului[1] (George Bușecan), nu litera lui. Rezultatul: un film de expresie credibil și veridic (dacă și numai dacă spectatorul poate primi dimensiunea „supra-realistă”[2] și prea puțin „neorealistă” a narațiunii[3]), o „arhitectură de proporţiile unei catedrale pe dimensiunile unei cutii de chibrituri” (Mircea Alexandrescu), iar nu o simplă ilustrare a câtorva momente din viața unor muncitori nefamiliști. (Titlul inițial al scenariului fusese Nefamiliștii.) 

Petre Nicolae, Dan Pița

Uzina avea să devină – pentru întâia (și, probabil, singura) oară într-un film românesc – un adevărat personaj dramatic. Personajele, surprinse într-un fel de „tranzit existențial”, discută despre planul industrial și economia de materiale, dar „se și îndrăgostesc, se urăsc, se ciocnesc pentru a-și lămuri unul altuia adevărurile pe care le văd, le trăiesc și le înțeleg în felul lor” (Dan Pița). Dialogurile – livrești, într-o primă fază a scenariului – au suferit transformări în timpul filmărilor, ca urmare a unei vizibile preocupări creatoare pentru ca replicile să nu sune strident, artificial. Astfel, în Pas în doi contează unde si cum se schimbă replicile pentru a prinde viață „acel joc secund al vorbelor fără de care nu există artă și nici cinema” (Pița). 

Claudiu Bleonț, Anda Onesa

Atitudinea și contribuția regizorului în elaborarea și tratarea dialogului (o materie eminamente literară) pare minimă și e nu tocmai lesne de pus în cuvinte ceea ce aduce el „în plus” față de scenariul literar. Cert e că regizorul – „primul între egali” – a adus poveștii lui Bușecan un plus de autenticitate, de farmec, de fantezie. Ceilalți „egali” sunt principalii săi colaboratori aflați într-o extra-ordinară stare de consens creator: directorul de imagine (Marian Stanciu), autorul decorurilor (Călin Papură), autorul muzicii (Adrian Enescu), actorii (Claudiu Bleonț, Petre Nicolae, Ecaterina Nazare, Tudorel Filimon, Mircea Andreescu, Adrian Titieni, Aurora Leonte).

Poster de Klara Tamas

---

[1] „Chiar dacă am găsit uneori doar câte o pagină din zece care să mă intereseze cu adevărat, m-am bucurat că o pot dezvolta în alte cinci.” (Dan Pița, „Regizorul, primul între egali”, Cinema, nr. 8, 1985)

[2] Muzica lui Adrian Enescu – „un poem simfonico-electronic, un fel de odă adusă dorinței de a exista” (Eugenia Vodă) – conferă mai multor secvențe o dimensiune gravă: scenele de sub duș în care Ghiță (Petre Nicolae) spune ceea ce nu poate rosti în fața adunării muncitorești, visul lui Ghiță cu fanfara de strungari, finalul în care Mihai (Claudiu Bleonț) pare învăluit și „topit” de lumina ce capătă forma unei stihii ocrotitoare ș.a.m.d.

[3] Privitorii deprinși doar cu lecturile „la prima mână” ar putea vedea în Pas și doi numai strungari stahanoviști care – așa cum comenta dezaprobator un internaut anonim pe un portal dedicat filmului – „în timpul liber, sunt sabreuri, fluieră muzică clasică, cântă la flaut, citează din poeți și sunt dedicați muncii, țopăie de fericire când iese piesa cum trebuie, sunt cultivați, nu înjură, nu beau alcool”, totul ca să demonstreze „ce frumoasă e societatea socialistă multiateral dezvoltată”.