Cinema de lux

Săli de cinema de lux se mai gasesc. Repertorii de lux cu filme de lux (filme de autor) în care să desluşeşti personalitatea celui care le-a facut (iar nu – aşa cum spune Robert Altman în al său The Player – vedetele, suspansul, umorul, violenţa, emoţia, speranţa, nuditatea, sexul, happy end, mai ales happy end), mai greu. De peste zece ani, în astfel de săli construite în mall-urile din România, se poate urmări, aproape invariabil, acelaşi tip de filme. Care, la o privire atentă, par unul şi acelaşi monoton film, jucat de alţi actori, cu alte scene, alte decoruri etc. Care şi ele par, la rândul lor, unul şi acelasi actor ce rosteşte una şi aceeaşi gamă, într-o una şi aceeaşi scenă. Gulagurile şi sateliţii lor – în care au făcut filme Tarkovski, Abuladze, Paradjanov, Wajda, Zanussi, Menzel, Forman, Săucan, Pintilie, Piţa, Veroiu, Tatos, Daneliuc şi alţii – n-au reuşit să formeze „omul nou”. Holywoodul de azi (cel puţin produsele de tip cine-pulp fiction, care ajung pe ecranele din România), da. El se numeşte cinevorator, pentru că – scrie Lucian Mircu în Prefaţa de la Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc – „cinefilul e pe cale de dispariţie”, iar „locul său pe scara involuţiei e luat de o specie nouă, mutantă: cinevoratorul” al cărui semn de recunoaştere e „hămeseala cu care înfulecă, fără discernământ, orice film i-ar ieşi în cale”. Însă de „dinăuntru” (cu ochii cinevoratorului) nu se vede aşa. E nevoie de puţină  dezintoxicare – ca şi în cazul dezrobirii de fast food – ca să te prinzi...

Glossă

Epuizantă naveta pe care o facem, printr-un omenesc, prea omenesc „război nevăzut”, atunci când oscilăm între a-i scoate iremediabil pe unii din jur din inima noastră şi a-i recupera, pentru încă o vreme (până la proxima dată când ne simţim dojeniţi de ei), cu un fel de metanoie incertă. E semn că n-am deprins încă a ne aşeza pe pragul clipei, uitând de toate ale trecutului şi astfel, e de-ajuns o singură durere, o mică nedreptate, să ne producă o „jupuire sângerândă”. 

Există în Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii de Răsărit o chemare la „unirea tuturor”, la rugăciunea pentru toţi (deci şi pentru cei – vii sau adormiţi – de care ne ferim, pe care îi respingem). Parcă niciunde altundeva nu este atât de covârşitoare greutatea acestei sintagme care – atunci când este rostită într-un cadru spaţio-temporal aparte, printr-o muzică, printr-o iconografie şi printr-o coregrafie anume – preînchipuie ceea ce va să fie: „totul în toate”. În acest sens, particparea (asumată) la rânduiala unei Liturghii poate să transfigureze, să preschimbe „ce e rău” în „ce e bine”, „piaza rea” într-o inimă milostivă, acest „terminus paradis” spre care – descoperind comuniunea şi dimensiunea sobornicească a rugăciunii-împreună – spunem că ne îndreptăm: împăcarea, prin desluşirea milei (a împreună pătimirii, în sinele slobozit de zbucium), cu „gura lumii”, cu măştile care în permanenţă roiesc în jurul nostru. Nietzsche (în A doua consideraţie inoportună): „Seninătatea, conştiinţa împăcată, fapta voioasă, încrederea în viitor, depind de priceperea de a şti la fel de bine să uiţi la timpul potrivit, ca şi de a-ţi aminti lucrurile la timpul potrivit.”

A te prinde, nătâng, de „luciile mreje” ale lumii, a-i asculta „cântecul de sirenă” nu e decât un semn că nu-ţi cunoşti menirea de om: aceea de a „nu băga nici chiar de seamă din cărarea ta afară”. Chair dacă (sau mai ales atunci când) „te-ndeamnă” şi „te cheamă”. După fiecare luptă pierdută, după fiecare neînţelegere şi zadarnică gâlceavă îmi spun unul şi acelaşi lucru: n-am priceput încă nimic din această chemare. Pentru că despre chemare e vorba. Paradisul se dobândeşte încă de pe cruce (nu este rezultatul speculaţiilor noastre meschine) şi – spre scandalul moraliştilor – primul care este invitat să-i treacă pragul este un tâlhar ce pare desprins din mulţimea de ciungi şi orbi, de târfe şi borfaşi care populează grotesc un film ca Viridiana lui Buñuel. 

Hristos pe cruce

Glissando

„Lăcaşul contemporan de cult, cu abundenţa sa de ferecături aurite masive, care ascund sub platoşe metalice pictura icoanei, cu policandrele şi sfeşnicele uriaşe, greoaie, lipsite de gust ca model, cu masa de flori artificiale făcute din hârtie „de ţigară”, ce pavoazează Uşile Împărăteşti, Răstignirile, icoanele acoperite de prosoape în partea superioară şi celelalte sclipiciuri şi catrafuse domestice, cu electricitate în loc de candele şi lumânări de ceară, cu corul său lumesc şi cu „soliştii” care organizează concerte în amvon, cu feţe dulceag-sentimentale în reprezentările Maicii Domnului şi naturalism sau academism în tot restul picturii – ei bine, lăcaşul contemporan de cult reprezintă un buchet monstruos de prost gust, sclipici ieftin, duh antiartistic ce calcă în picioare tradiţiile autentice, perverteşte sensul şi semnificaţia autenticei „podoabe” bisericeşti.” (Nikolai M. Tarabukin, Sensul icoanei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 136-137)