Glossă

Epuizantă naveta pe care o facem, printr-un omenesc, prea omenesc „război nevăzut”, atunci când oscilăm între a-i scoate iremediabil pe unii din jur din inima noastră şi a-i recupera, pentru încă o vreme (până la proxima dată când ne simţim dojeniţi de ei), cu un fel de metanoie incertă. E semn că n-am deprins încă a ne aşeza pe pragul clipei, uitând de toate ale trecutului şi astfel, e de-ajuns o singură durere, o mică nedreptate, să ne producă o „jupuire sângerândă”. 

Există în Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii de Răsărit o chemare la „unirea tuturor”, la rugăciunea pentru toţi (deci şi pentru cei – vii sau adormiţi – de care ne ferim, pe care îi respingem). Parcă niciunde altundeva nu este atât de covârşitoare greutatea acestei sintagme care – atunci când este rostită într-un cadru spaţio-temporal aparte, printr-o muzică, printr-o iconografie şi printr-o coregrafie anume – preînchipuie ceea ce va să fie: „totul în toate”. În acest sens, particparea (asumată) la rânduiala unei Liturghii poate să transfigureze, să preschimbe „ce e rău” în „ce e bine”, „piaza rea” într-o inimă milostivă, acest „terminus paradis” spre care – descoperind comuniunea şi dimensiunea sobornicească a rugăciunii-împreună – spunem că ne îndreptăm: împăcarea, prin desluşirea milei (a împreună pătimirii, în sinele slobozit de zbucium), cu „gura lumii”, cu măştile care în permanenţă roiesc în jurul nostru. Nietzsche (în A doua consideraţie inoportună): „Seninătatea, conştiinţa împăcată, fapta voioasă, încrederea în viitor, depind de priceperea de a şti la fel de bine să uiţi la timpul potrivit, ca şi de a-ţi aminti lucrurile la timpul potrivit.”

A te prinde, nătâng, de „luciile mreje” ale lumii, a-i asculta „cântecul de sirenă” nu e decât un semn că nu-ţi cunoşti menirea de om: aceea de a „nu băga nici chiar de seamă din cărarea ta afară”. Chair dacă (sau mai ales atunci când) „te-ndeamnă” şi „te cheamă”. După fiecare luptă pierdută, după fiecare neînţelegere şi zadarnică gâlceavă îmi spun unul şi acelaşi lucru: n-am priceput încă nimic din această chemare. Pentru că despre chemare e vorba. Paradisul se dobândeşte încă de pe cruce (nu este rezultatul speculaţiilor noastre meschine) şi – spre scandalul moraliştilor – primul care este invitat să-i treacă pragul este un tâlhar ce pare desprins din mulţimea de ciungi şi orbi, de târfe şi borfaşi care populează grotesc un film ca Viridiana lui Buñuel. 

Hristos pe cruce