luni, 8 aprilie 2013

Glossă


Epuizantă naveta pe care o facem, printr-un omenesc, prea omenesc „război nevăzut”, atunci când oscilăm între a-i scoate iremediabil pe unii din jur din inima noastră şi a-i recupera, pentru încă o vreme (până la proxima dată când ne simţim dojeniţi de ei), cu un fel de metanoie incertă. E semn că n-am deprins încă a ne aşeza pe pragul clipei, uitând de toate ale trecutului şi astfel, e de-ajuns o singură durere, o mică nedreptate, să ne producă o „jupuire sângerândă”. 
Există în Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii de Răsărit o chemare la „unirea tuturor”, la rugăciunea pentru toţi (deci şi pentru cei – vii sau adormiţi – de care ne ferim, pe care îi respingem). Parcă niciunde altundeva nu este atât de covârşitoare greutatea acestei sintagme care – atunci când este rostită într-un cadru spaţio-temporal aparte, printr-o muzică, printr-o iconografie şi printr-o coregrafie anume – preînchipuie ceea ce va să fie: „totul în toate”. În acest sens, particparea (asumată) la rânduiala unei Liturghii poate să transfigureze, să preschimbe „ce e rău” în „ce e bine”, „piaza rea” într-o inimă milostivă, acest „terminus paradis” spre care – descoperind comuniunea şi dimensiunea sobornicească a rugăciunii-împreună – spunem că ne îndreptăm: împăcarea, prin desluşirea milei (a împreună pătimirii, în sinele slobozit de zbucium), cu „gura lumii”, cu măştile care în permanenţă roiesc în jurul nostru. Nietzsche (în A doua consideraţie inoportună): „Seninătatea, conştiinţa împăcată, fapta voioasă, încrederea în viitor, depind de priceperea de a şti la fel de bine să uiţi la timpul potrivit, ca şi de a-ţi aminti lucrurile la timpul potrivit.”
A te prinde, nătâng, de „luciile mreje” ale lumii, a-i asculta „cântecul de sirenă” nu e decât un semn că nu-ţi cunoşti menirea de om: aceea de a „nu băga nici chiar de seamă din cărarea ta afară”. Chair dacă (sau mai ales atunci când) „te-ndeamnă” şi „te cheamă”. După fiecare luptă pierdută, după fiecare neînţelegere şi zadarnică gâlceavă îmi spun unul şi acelaşi lucru: n-am priceput încă nimic din această chemare. Pentru că despre chemare e vorba. Paradisul se dobândeşte încă de pe cruce (nu este rezultatul speculaţiilor noastre meschine) şi – spre scandalul moraliştilor – primul care este invitat să-i treacă pragul este un tâlhar ce pare desprins din mulţimea de ciungi şi orbi, de târfe şi borfaşi care populează grotesc un film ca Viridiana lui Buñuel. 
Hristos pe cruce

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.