Glissando

„Lăcaşul contemporan de cult, cu abundenţa sa de ferecături aurite masive, care ascund sub platoşe metalice pictura icoanei, cu policandrele şi sfeşnicele uriaşe, greoaie, lipsite de gust ca model, cu masa de flori artificiale făcute din hârtie „de ţigară”, ce pavoazează Uşile Împărăteşti, Răstignirile, icoanele acoperite de prosoape în partea superioară şi celelalte sclipiciuri şi catrafuse domestice, cu electricitate în loc de candele şi lumânări de ceară, cu corul său lumesc şi cu „soliştii” care organizează concerte în amvon, cu feţe dulceag-sentimentale în reprezentările Maicii Domnului şi naturalism sau academism în tot restul picturii – ei bine, lăcaşul contemporan de cult reprezintă un buchet monstruos de prost gust, sclipici ieftin, duh antiartistic ce calcă în picioare tradiţiile autentice, perverteşte sensul şi semnificaţia autenticei „podoabe” bisericeşti.” (Nikolai M. Tarabukin, Sensul icoanei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 136-137)