titlu: Unde sunt eu în toată povestea asta?
autor: Emir Kusturica
traducere în limba română de: Daniel Nicolescu și Dan Radu Stănescu
editura: Polirom, BIBLIOTECA POLIROM.Proza XXI, 2012
număr de pagini: 310
După dispariţia lui Bunuel şi Fellini, Emir Kusturica a rămas ultimul mare regizor-poet. Atmosfera filmelor sale – un imn adus vieţii „ca un miracol”, în care fantasticul şi realul par două feţe ale aceleiaşi monede – este inconfundabilă.
Sinopsis:
Volumul cuprinde 17 povestiri-confesiune ce schiţează portretul unui artist, dar şi al familiei, oraşului (Sarajevo) şi ţării sale care „a fost odată”.
Cartea lui Kusturica este un fel de amarcord (în italiană: „îmi amintesc”) de stări, întâmplări şi personaje în manieră felliniană. Peste ani, regizorul Vremii ţiganilor avea să recunoască: „Amarcord a reprezentat pentru mine ceea ce Big Bang-ul a reprezentat pentru univers. Imaginile şi intenţiile sale au devenit izvoarele care au umplut toate albiile mele cinematografice”. Dispariţia lui Fellini îl face pe Kusturica să se întrebe retoric: „Cum să te obişnuieşti să trăieşti în vremuri în care frumosul, binele şi nobleţea au devenit concepte desuete, valori de anticariat? Inchiziţia pieţei şi a culturii ştiinţifice a iniţiat procesul de distrugere a arhetipurilor.”
Dominantă este figura tatălui, ce ocupă un loc important încă din primele filme, Ţii minte, Dolly Bell? şi Tata în călătorie de afaceri. De la el primeşte aripi când află, copil fiind, că „moartea e un zvon neverificat”. Cuvintele tatălui vor circula prin filmele fiului („Dacă oamenii ar deveni peşti, ar tăcea mâlc, asemenea tuturor peştilor, care n-au nevoie de cuvinte, fiindcă ştiu totul” – Arizona Dream), iar previziunile sale sumbre asupra destinului Iugoslaviei aveau să se adeverească (întrebat de fiu ce crede despre macheta Titanicului pe care a construit-o într-una din clasele primare, răspunde: „Nu ştiu dacă lipiciul o să reziste. Mă duce cu gândul la construcţia noastră socialistă!”).
Scepticismul acestuia faţă de televiziune („E bine să fii informat la timp, dar nu-i deloc în regulă să-i laşi la tine în casă, seară de seară, pe nişte indivizi nepoftiţi”) va constitui tema de bază din Underground, „un film despre propagandă” care „nu era o biografie a lui Tito, simbolul major al destinului nostru tragic, ci o evocare a tragediei celor care cred orice se arată la televizor”.
„Povestea asta” în care Emir Kusturica încearcă să-şi afle rostul se încheie nostalgic, printr-un dialog imaginar dintre mama sa şi tatăl plecat în cea mai lungă „călătorie de afaceri”. Schimbul de replici are loc la cimitir şi exprimă, in nuce, interesul regizorului pentru vis, acea zonă inefabilă a sufletulului în care se care se întrezăresc „grădinile Cerului”.
