Recent, tatăl unei cunoştinţe de-a noastre – un om în vârstă de aproape şaptezeci de ani– a dorit ca, înainte de a se stinge din această lume trecătoare, să se cunune cu femeia alături de care a trăit o viaţă. În satul unde locuieşte este o mănăstire ce – rara avis – mărturiseşte într-un chip firesc credinţa ortodoxă în Sfânta Treime. Obştea de acolo se încăpăţânează – ca în puţine alte lăcaşuri ortodoxe – să propovăduiască un Hristos foarte aproape de felul în care L-au zugrăvit iconari la Andrei Rubliov, Teofan Grecul şi alţii asemenea. Cântările, purtarea, ritmurile, expresiile vizuale ale credinţei (icoanele, arhitectura etc.) sunt, toate, „din acelaşi film”. Din acel focar de frumuseţe s-au împărtăşit şi aceşti miri târzii (au fost cununaţi acasă, datorită stării de sănătate precare a mirelui), care azi au copiii la casele lor, iar copiii au la rândul lor copii. Iată un fapt vrednic de mirare, de minunare, de bucurie. Căci nu depărtarea omului de Biserică, de Taine (pentru a îmbrăţişa ideologii, idoli, mode trecătoare) trebuie să ne mire, ci întoarcerea sa acasă, la lucrurile simple şi – altădată – fireşti (atunci când nu este preludiu pentru o chermeză): botezul unui prunc, cununia bărbatului cu femeia pe care-o iubeşte, îngropăciunea celor ce s-au săvârşit în lumea aceasta.
***
În a doua zi de Rusalii, Biserica prăznuieşte Sfânta Treime. Două Taine, spun Părinţii, sunt cu neputinţă de explicat (în termeni „raţionali”, admiţând că „raţiunea” şi „logica” – în sens iluminist – sunt valori absolute): Taina Doimii (Hristos e deopotrivă Om desăvârşit şi Dumnezeu) şi Taina Treimii (Dumnezeu Se manifestă în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). Reprezentările Treimii, alături de o serie de alte semne vizuale creştine, nu aveau cum să nu ajungă şi ele pe ecran. Dintre tonele de peliculă filmate şi montate de-a lungul primului secol (şi ceva) de cinema, una singură – de la distanţă! – a izbutit să surprindă (fără să ilustreze prin clişee romantic-pietiste) Taina Treimii.
La începutul anilor 80 exista şi în repertoriul cinematografelor din România – o, tempora! – un film-apolog, un film-şaradă care, inexplicabil, făcea săli pline. Atunci când era programat, cu parcimonie, exclusiv în oraşe. Deşi avea numai trei personaje principale, nu se întâmpla nimic spectaculos în cele aproape trei ore de proiecţie şi mai era vorbit – atunci când nu era cu totul mut – într-o limba nu tocmai agreată (rusa), mulţi veneau să revadă Călăuza – căci despre el este vorba – a doua sau a treia oară (ori chiar mai des) cu speranţa că vor mai înţelegeau câte ceva din ceea ce părea un lanţ de mistere de nepătruns. Filmul lui Andrei Tarkovski a fost tălmăcit în fel şi chip. La cât de apofatic şi încifrat este, nici nu e de mirare. Un amic îmi povestea că i s-a vehiculat, „pe un ton foarte doct”, următoarea explicaţie: cele trei pahare de pe masa din casa Călăuzei (asupra cărora se revine în scena finală, la rândul ei „citită” în cheie „paranormală”) ar reprezenta nici mai mult nici mai puţin decât ... Sfânta Treime. Amicul îl credea însă pe Tarkovski mult mai subtil şi a concluzionat că multe „şopârle” erau mai degrabă în mintea miilor de „hermeneuţi” care umpleau cinematografele la Călăuza decât în intenţiile (cel puţin conştiente) ale regizorului: „Ca orice mare artist, spunea el, Tarkovski a creat în 3D acele forme ideale în care să vărsăm tot ce ne macină pe noi. De aici mulţimea de sensuri, receptări şi interpretări posibile.” Acest comentator tarkovskian a mai adăugat că grija noastră ar trebui să fie să nu sufocam cu personalitatea noastră „formele acestea ideale”, să intrăm în joc pentru 2 ore şi apoi să ne retragem elegant din „zonă” ca dintr-un „parc de distracţii pentru care biletul de acces e valabil doar o zi”. Că universul tarkovskian numai „parc de distracţii” cu „biletul de acces valabil doar o zi” nu e, o dovedesc, dacă mai e nevoie, filmele sale (şapte şi jumătate la număr, dacă socotim şi meritoria lucrare de diplomă, Compresorul şi vioara). De altfel, Tarkovski nu şi-a propus nicicând să „distragă” atenţia spectatorului şi să-l „distreze” cu o sumedenie de lumi posibile, neesenţiale. Fantasticul (elementul de science-fiction) din Solaris şi din Călăuza este mai curând un „fantastic al credinţei” ce nu numai că nu „distrează” pe privitor, ci îi solicită mintea să se concentreze asupra realităţii, transfigurând lumea şi metanoizându-i eul.
Analogia dintre persoanele Sfintei Treimi şi cele trei pahare din casa Călăuzei este, într-adevăr, forţată. Dar în altă parte am putea găsi astfel de analogii. Să ne amintim secvenţa în care cele trei personaje principale din Călăuza sunt într-un bar sordid, înaintea descinderii în Zonă. În stânga e Profesorul (Fizicianul), în dreapta e Scriitorul şi în centru e Călăuza. Fiecare cu câte un pahar cu tărie în faţă. Din nou trei pahare! Dar aici, în acest cadru, apropierea de Sfânta Treime – aşa cum este zugrăvită ea de Andrei Rubliov în cunoscuta icoană – nu mai e deplasată. Mai mulţi teologi (între care şi Gabriel Bunge) au citit capodopera iconografică a lui Rubliov (cunoscută şi sub numele de „Ospitalitatea lui Avraam”) astfel: în centrul icoanei ar fi Dumnezeu-Fiul (a se vedea copacul – aluzie la lemnul din care se face crucea – în spate; în imaginea lui Tarkovski se află Călăuza, un personaj hristic par excellence); în dreapta ar fi Dumnezeu-Sfântul Duh (înveşmântat într-o mantie verde, simbol al vegetaţiei - de Rusalii sau Pogorârea Sfântului Duh bisericile răsăritene din toată lumea sunt împodobite cu crengi înverzite, simbolizând acoperirea întregului pământ – reprezentat, convenţional, printr-un munte stilizat - de mantia verde a ierbii; la Tarkovski e Scriitorul, omul de spirit ce şi-a pierdut inspiraţia (duhul, cum ar veni) – de aceea şi merge în Zonă, sperând să şi-o recapete; în fine, în stânga ar fi Dumnezeu-Tatăl (în spate, se poate zări Templul de rugăciune; la Tarkovski se află Profesorul – omul de ştiinţă care va pătrunde în zonă cu gânduri viclene, dorind să arunce în aer „această blestemăţie” care „poate să încapă oricând pe mâini răuvoitoare” şi „nu poate aduce fericire nimănui”).
Aşadar, nu cele trei pahare în secvenţa finală, teleghidate din priviri de fetiţa Călăuzei ce nu poate umbla (e o „victimă a Zonei”), şi nici cele trei pahare din secvenţa barului sordid sunt o epifanie a Sfintei Treimi. Mai degrabă am recunoaşte, aşa cum am arătat mai sus, un „remix” (post)modern al Sfintei Treimi în cele trei personaje: Profesorul, Călăuza şi Scriitorul. Dacă însă, în reprezentarea lui Rubliov (singura canonică din Biserica Ortodoxă) persoanele Sfintei Treimi sunt într-o deplină armonie, la Tarkovski acest spirit de comuniune şi de beatitudine lasă loc spleen-ului, „misterelor”, absurdului. Nici Profesorul şi nici Scriitorul nu par să-şi găsească rostul în dezolantul peisaj post-creştin – care mai păstrează totuşi, din cele ce au fost, doar o rătăcită cunună de spini, nişte monede răsfirate într-o apă, un peşte şi o pictură (nu o icoană bizantină, canonică) reprezentându-l pe Ioan Botezătorul. Numai Călăuza se mai încăpăţânează să rămână ultimul care „stinge lumina” şi poate că aici, în această slujire a aproapelui, am putea afla taina „sfinţeniei” sale. Asemenea unui nebun întru Hristos, îşi săvârşeşte lucrarea mântuitoare până la capăt: dăruind altora din ceea ce nu are (nădejde, credinţă, iubire – dar oare chiar nu le are?) pentru a exista, pentru a le putea dobândi astfel şi pentru sine.
