Text apărut în revista Tribuna din Cluj, nr. 292 (1-15 noiembrie 2014) pag. 18-19
Unul din primele filme românești care m-au impresionat a fost Tănase Scatiu. L-am văzut, întâia oară,
la TV, pe la sfârșiul anilor 70. Atunci, cred, am aflat de Victor Rebengiuc. Tănase, în interpretarea
lui, era un personaj enervant prin mitocănia afișată cu o naturalețe care sfida
orice bun-simț. Actorul era, ce-i drept, un star,
însă altfel decât – copil fiind – percepusem vedetele autohtone ale momentului
(ocupațiunea mea mintală era la personajele interpretate de Florin Piersic și
Sergiu Nicolaescu). Altfel decât serialele cu Haiduci și Comisari, ca film de entertainment (cu bu-bu și pac-pac), era
și Profetul, aurul și ardelenii (1978),
în care Victor Rebengiuc juca un predicator mormon poligam. Altfel, adică
inteligent, cu dialoguri savuroase, cu o plastică și o coloană sonoră de zile
mari, cu actori foarte „de acolo”; pe scurt: cu o cu totul altă miză. În aceeași
perioadă aveam să-l revăd pe Rebengiuc în două interesante filme „de
atmosferă”: Un om în loden și Doctorul Poenaru. Un savant însingurat
pe care-l șicanează un „stalker”, respectiv un „apostol” al medicinii românești
interbelice care se încăpățânează să-și facă meseria de doctor într-un sat din
Bărăgan uitat de Dumnezeu. Pe atunci, cred, am intuit că actorul Victor
Rebengiuc mai are încă multe de oferit. Timpul mi-a confirmat.
 |
| Tănase Scatiu |
Privind
înapoi cu uimire, din filmografia sa impresionantă ce se întinde pe parcursul a
peste 60 de ani[1],
rămân (alături de titlurile deja pomenite) la creațiile sale din Pădurea spânzuraților; Zidul; Înghițitorul de săbii; Dreptate în
lanțuri; Moromeții; Pădureanca; Secretul ... armei secrete; Balanța; Cel mai
iubit dintre pământeni; Prea târziu; Niki Ardelean, colonel în rezervă;
Terminus Paradis; Tertium non datur; Omul zilei; Meladia de onoare; Câinele
japonez. Faleze de nisip și De ce trag clopotele, Mitică?, interzise
arbitrar de cenzura partidului unic pe motiv că publicul românesc „nu este încă
pregătit să le înțeleagă”, au fost difuzate abia după 1990. Toate, roluri – de
mai mare sau mai mică întindere, de dramă sau comedie – care își păstrează, și
peste ani, prospețimea. Atât în film, cât și în teatru, Victor Rebengiuc a avut
parte de o serie de întâlniri importante: Vlad Mugur,
Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Cătălina
Buzoianu, Yuriy Kordonskiy – în teatru; Liviu Ciulei, Dan Pița, Nicolae
Mărgineanu, Stere Gulea, Dinu Tănase, Lucian Pintilie, Călin Netzer, Tudor
Jurjiu – în film. Pe scenă l-am văzut în doar câteva producții: Dimineața pierdută, Visul unei nopți de
vară, Danaidele, Căsătoria și Inimă
de câine. Mai recent, i-am auzit vocea în dramatizarea radiofonică după Jurnalul fericirii (de Nicolae
Steinhardt) și în audiobook-ul Despre
scurtimea vieții (de Seneca).
 |
| Pădurea spânzraţilor |
Pentru Victor Rebengiuc, meseria reprezintă un work in progress, o dezvățare continuă
de „cârlige”, de „turcuri câștigate ” și „sigur verificate”, cum mărturisea
într-un interviu acordat lui Andrei Băleanu și Doinei Dragnea[2].
Actorul a povestit, în repetate rânduri, despre „deprinderile de natură
cabotină” și „manierizarea” pe care le-a preluat de la diverși instructori
amatori de la Ateneele Populare, înainte de a deveni actor profesionist. În
volumul Simonei Chiţan și Mihaelei Michailov, Rebengiuc își amintește că „fandoseala
aceasta de tip diletant” avea să o irite profund pe profesoara sa, Aura
Buzescu: „Cine te-a învăţat să faci aşa? La revistă, la circ să te duci, să nu
te mai văd făcând aşa ceva!” În acei ani încerca să-l imite pe Radu Beligan,
crezând că a fi actor presupune imitarea unui mare actor. A urmat, nu peste
multă vreme, schimbarea. A înţeles că profesoara sa – care avea „o forţă
tragică extraordinară” şi îşi făcea studenţii să înţeleagă „ce înseamnă
sublimul în teatru” – dorea de la el „sinceritate, economie de mijloace” –
stări pe care trebuia să le descopere în sine: „Când o să fii actor adevărat,
îi spunea Aura Buzescu, o să afli că stările pe care vrei să le exprimi nu
trebuie să le iei de nicăieri din altă parte decât din tine.”[3]
Victor Rebengiuc nu se sfieşte să vorbească și despre eşecuri. Unul dintre ele
este rolul din Burghezul gentilom, montat
de Petrică Ionescu („un regizor care ţine foarte mult la formă, la ambalajul
spectacolului, şi habar nu are de traseul interior al unui personaj, de
relaţiile dintre personaje”) la TNB, în 2006. Dezamăgit, actorul îi reproşa
regizorului: „Tu mă obligi să fac exact ceea ce madame Buzescu mă obliga să
uit: să încep să mă scălâmbăi.” Deşi criticii l-au pus în topul celor mai
proaste spectacole din 2006, sala – povesteşte Rebengiuc – este plină în
continuare: „Asta este ceva ce eu nu pot să înţeleg. Se aplaudă, e delir la
final, spectatorii vin să vadă tâmpenia.”
Câte ceva şi despre literatură, muzică şi … sulul de hârtie
igienică din acea zi de decembrie 1989 cu care a apărut la TVR. Autorul
preferat? Dostoievski, pentru că „e interesant tot ce se întâmplă acolo, e o
lume specială pe care sincer nu o înţeleg, pentru că totul este paroxistic.”[4]
Muzica preferată? „…cam toate genurile de muzică clasică, începând de la
preclasici şi până aproape de contemporaneitate şi am devenit un exclusivist,
adică ascult numai muzică simfonică.”[5]
Actorul îi pomeneşte pe Bach, Chopin, Schubert, Brahms, Mahler, dar şi jazz-ul. Este impresionat de
performanţele lui Nigel Kennedy („un individ ciudat, îmbrăcat de pacă juca în Opera de trei parale, părea un cerşetor
de acolo, cu o freză ciudată, cu nişte haine ponosite, cu nişte bocanci imenşi
în picioare, legat cu o broboadă la cap”), care „face un imens serviciu muzicii
clasice: aduce după el o categorie socială care n-ar fi intrat niciodată altminteri
într-o sală de concert”[6].
Despre Beethoven, numai de bine: „Unul din concertele cele mai dragi mie este Imperialul de Beethoven, cel pentru
pian. Câtă profunzime, câtă adâncime, cât zbucium sufletesc la Beethoven, acest
compozitor care surzise. Acestui concert i se spune Imperialul pentru că există un Imperiu al muzicii, care trebuie să
aibă un împărat, iar împăratul muzicii este Beethoven.”[7]
. Rebengiuc mărturiseşte că este atras şi de muzica populară, „dar autentic
populară, folclorul adevărat pe care l-am cunoscut şi-l apreciez. În rest,
formaţiile, vedetele, <<noua>> muzică uşoară – epoca de glorie a
muzicii uşoare a trecut de mult – nu-mi mai spun nimic.” În privinţa sulului de
hârtie igienică, părerile actorului sunt ferme: „Hârtia aia trebuia să şteargă
nişte urme. Cum poţi să ai neruşinarea ca, după ce ai recitat poezii cu el
eroul şi ea savanta, să ne mai vorbeşti la televizor? Dar asta cere
verticalitate şi caracter. Sunt vinovate toate posturile care au permis ca
oameni ca Păunescu să apară şi să ţină discursuri. (…) Şi astăzi e nevoie de
multe suluri, pentru că Parlamentul e plin de mâncători de rahat, lăsaţi să
spună vrute şi nevrute.”[8]
 |
| Moromeţii |
Există o anecdotă pe care Şerban Ionescu o povestea mereu cu
plăcere. E o amintire din timpul filmărilor la Pădureanca, filmul
lui Nicolae Mărgineanu unde cei doi actori au fost parteneri. După vreo trei
săptămâni de filmare – povesteşte Pelicanul (Şerban Ionescu) – s-a organizat o
vizionare la un cinematograf din Arad. Rebengiuc zice: „Măi Pelicane, e o
persoană aicea care apare mai des în film decât noi!” Era vorba despre o doamnă
ce „făcea figuraţie şi ba gătea, ba jumulea curcani, ba gâşte, ba găini de
curte”. În ziua următoare, persoana respectivă era din nou pe platou şi,
apropiindu-se de Victor Rebengiuc, îl abordează astfel: „Domnule Victor, nu
doriţi un ceai, un soldăţel?” În Ardeal – adaugă Şerban Ionescu – soldăţel înseamnă
o bucăţică de pâine cu slănină. Străduindu-se să fie amabil, Rebengiuc
răspunde: „Nu doresc nimic!” O jumătate de oră mai târziu, aceeaşi femeie
insistă: „Nu doriţi un nescafé, o dudă, o măslină, ceva?” Rebengiuc sec: „Vă
rog frumos nu vă deranjaţi, nu doresc nimic.” Apoi, către Şerban Ionescu:
„Pelicane, hai să plecăm douăzeci de metri mai încolo, să scăpăm de cucoana
asta şi să ne vedem de treabă.” Mereu insistentă, doamna nu se lasă şi se duce
după ei: „Domnule Rebengiuc, nu doriţi o prăjiturică, vă rog mult...” Reacţia
lui Rebengiuc: „Domnişoară dragă sau doamnă dragă, nu vă supăraţi, eu sunt o
persoană dezagreabilă şi v-aş ruga foarte mult să-mi menajaţi această degrabli
... dezabliea ... dezgrablea ... dez ... du-te-n pizda mă-tii...” Concluzia lui
Şerban Ionescu: „Da, asta este o chestie care-l caracterizează: e un tip crud.”[9]
 |
| Faleze de nisip |
La rândul ei, criticul de teatru Marina Constantinescu afirmă că
este o adevărată bucurie să-l auzi pe Victor Rebengiuc cum vorbeşte despre cei
care nu mai sunt: George Constantin, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Amza Pellea,
Leopoldina Bălănuță, Constantin Rauțchi, Clody Berthola, Rodica Tapalagă, Irina
Petrescu. Sau despre „greii” teatrului
românesc, prezenţi în anii 50 în comisia de admitere la Institut: Aura Buzescu,
Silvia Dumitrescu-Timică, Ion Finteşteanu, Costache Antoniu, Alexandru Finţi,
Irina Răchiţeanu. Şi, continuă: „Înainte de orice, ei s-au respectat unii pe
alţii, iar la un moment dat respectul e mai important decât iubirea. Ciulei a
ştiut să-i înveţe pe actori această lecţie: pe scenă energiile trebuie să fie
egale ca valoare, pentru ca tot ce se întâmplă acolo să fie foarte sus. Astăzi,
unii actori preferă să joace cu alţii mult mai slabi, nu-i mai interesează pe
cine au alături şi degradarea se vede cu ochiul liber pe scenă.” „Crudul” și
„dezagreabilul” Victor Rebengiuc este – afirmă Marina Constantinescu – o
„esenţă care merită studiată cu mare seriozitate”. O „esenţă rară” , un actor
obsedat să nu se repete[10]
al cărui crez, nedezmințit până azi, divulgă o luciditate bine temperată: „Eu
am un ideal, eu vreau să ajung mare actor și pentru asta muncesc, lupt în
permanență cu mine însumi și cu textul pe care-l am de interpretat. Încă n-am
jucat un rol așa cum aș fi vrut să joc, dar sper să nu mor înainte de a mi se
întâmpla asta...Știu exact ce reprezintă fiecare rol pe care-l fac, în drumul
ăsta cvasiascendent pe care îl străbat către un pisc aflat undeva, încă foarte
departe.”[11]
 |
| Medalia de onoare |
[1] Puțină lume știe că debutul în cinema, al lui Victor Rebengiuc,
datează din 1953-1954, când Paul Călinescu filma Defășurarea. Acolo, actorul a făcut „figurație cu replică” (cf.
interviului acordat Eugeniei Vodă în 1989 pentru „România literară”, publicat
în volumul Scurte întâlniri, Ed.
Fundației „România literară”, București, 1955, pag. 135).
[2] Actorul în căutarea personajului
(Editura Meridiane, București, 1981, pag. 222).
[3] Victor
Rebengiuc. Omul şi actorul (Humanitas,
2008, pag. 22-23)
[4] idem, pag. 260
[5] Ibid. pag. 273
[6] Ibid. pag. 281
[8] Ibid. pag. 191
[9] ibid. pag. 179-181
[10] „Un principiu după care mi-am făcut meseria a fost acela de a juca
personaje cât mai diferite. M-am luptat mereu să nu măr repet, să fac mereu
altceva. Există și un tip de actor care îi oferă spectatorului mereu ceea ce spectatorul așteaptă
de la el, se lasă în gustul spectatorului, nu vrea să iasă de acolo, se simte
cocoloșit, alintat, iubit, nu vrea să-și contrarieze spectatorul. Mie-mi place
să joc roluri în care spectatorul nu se așteaptă să mă vadă; mi se pare foarte
interesantă pentru un actor această metamorfoză continuă...Asta sunt: un actor
realist și de compoziție.” (Eugenia Vodă, Scurte
întâlniri, Ed. Fundației „România literară”, București, 1955, pag.
138)
[11] Actorul în căutarea personajului
(Editura Meridiane, București, 1981, pag. 236).
