miercuri, 19 noiembrie 2014

Victor Rebengiuc, această metamorfoză continuă

Text apărut în revista Tribuna din Cluj, nr. 292 (1-15 noiembrie 2014) pag. 18-19

Unul din primele filme românești care m-au impresionat a fost Tănase Scatiu. L-am văzut, întâia oară, la TV, pe la sfârșiul anilor 70. Atunci, cred, am aflat de Victor Rebengiuc. Tănase, în interpretarea lui, era un personaj enervant prin mitocănia afișată cu o naturalețe care sfida orice bun-simț. Actorul era, ce-i drept, un star, însă altfel decât – copil fiind – percepusem vedetele autohtone ale momentului (ocupațiunea mea mintală era la personajele interpretate de Florin Piersic și Sergiu Nicolaescu). Altfel decât serialele cu Haiduci și Comisari, ca film de entertainment (cu bu-bu și pac-pac), era și Profetul, aurul și ardelenii (1978), în care Victor Rebengiuc juca un predicator mormon poligam. Altfel, adică inteligent, cu dialoguri savuroase, cu o plastică și o coloană sonoră de zile mari, cu actori foarte „de acolo”; pe scurt: cu o cu totul altă miză. În aceeași perioadă aveam să-l revăd pe Rebengiuc în două interesante filme „de atmosferă”: Un om în loden și Doctorul Poenaru. Un savant însingurat pe care-l șicanează un „stalker”, respectiv un „apostol” al medicinii românești interbelice care se încăpățânează să-și facă meseria de doctor într-un sat din Bărăgan uitat de Dumnezeu. Pe atunci, cred, am intuit că actorul Victor Rebengiuc mai are încă multe de oferit. Timpul mi-a confirmat.
Tănase Scatiu
Privind înapoi cu uimire, din filmografia sa impresionantă ce se întinde pe parcursul a peste 60 de ani[1], rămân (alături de titlurile deja pomenite) la creațiile sale din Pădurea spânzuraților; Zidul; Înghițitorul de săbii; Dreptate în lanțuri; Moromeții; Pădureanca; Secretul ... armei secrete; Balanța; Cel mai iubit dintre pământeni; Prea târziu; Niki Ardelean, colonel în rezervă; Terminus Paradis; Tertium non datur; Omul zilei; Meladia de onoare; Câinele japonez. Faleze de nisip și De ce trag clopotele, Mitică?, interzise arbitrar de cenzura partidului unic pe motiv că publicul românesc „nu este încă pregătit să le înțeleagă”, au fost difuzate abia după 1990. Toate, roluri – de mai mare sau mai mică întindere, de dramă sau comedie – care își păstrează, și peste ani, prospețimea. Atât în film, cât și în teatru, Victor Rebengiuc a avut parte de o serie de întâlniri importante: Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu, Yuriy Kordonskiy – în teatru; Liviu Ciulei, Dan Pița, Nicolae Mărgineanu, Stere Gulea, Dinu Tănase, Lucian Pintilie, Călin Netzer, Tudor Jurjiu – în film. Pe scenă l-am văzut în doar câteva producții: Dimineața pierdută, Visul unei nopți de vară, Danaidele, Căsătoria și Inimă de câine. Mai recent, i-am auzit vocea în dramatizarea radiofonică după Jurnalul fericirii (de Nicolae Steinhardt) și în audiobook-ul Despre scurtimea vieții (de Seneca).
Pădurea spânzraţilor
Pentru Victor Rebengiuc, meseria reprezintă un work in progress, o dezvățare continuă de „cârlige”, de „turcuri câștigate ” și „sigur verificate”, cum mărturisea într-un interviu acordat lui Andrei Băleanu și Doinei Dragnea[2]. Actorul a povestit, în repetate rânduri, despre „deprinderile de natură cabotină” și „manierizarea” pe care le-a preluat de la diverși instructori amatori de la Ateneele Populare, înainte de a deveni actor profesionist. În volumul Simonei Chiţan și Mihaelei Michailov, Rebengiuc își amintește că „fandoseala aceasta de tip diletant” avea să o irite profund pe profesoara sa, Aura Buzescu: „Cine te-a învăţat să faci aşa? La revistă, la circ să te duci, să nu te mai văd făcând aşa ceva!” În acei ani încerca să-l imite pe Radu Beligan, crezând că a fi actor presupune imitarea unui mare actor. A urmat, nu peste multă vreme, schimbarea. A înţeles că profesoara sa – care avea „o forţă tragică extraordinară” şi îşi făcea studenţii să înţeleagă „ce înseamnă sublimul în teatru” – dorea de la el „sinceritate, economie de mijloace” – stări pe care trebuia să le descopere în sine: „Când o să fii actor adevărat, îi spunea Aura Buzescu, o să afli că stările pe care vrei să le exprimi nu trebuie să le iei de nicăieri din altă parte decât din tine.”[3] Victor Rebengiuc nu se sfieşte să vorbească și despre eşecuri. Unul dintre ele este rolul din Burghezul gentilom, montat de Petrică Ionescu („un regizor care ţine foarte mult la formă, la ambalajul spectacolului, şi habar nu are de traseul interior al unui personaj, de relaţiile dintre personaje”) la TNB, în 2006. Dezamăgit, actorul îi reproşa regizorului: „Tu mă obligi să fac exact ceea ce madame Buzescu mă obliga să uit: să încep să mă scălâmbăi.” Deşi criticii l-au pus în topul celor mai proaste spectacole din 2006, sala – povesteşte Rebengiuc – este plină în continuare: „Asta este ceva ce eu nu pot să înţeleg. Se aplaudă, e delir la final, spectatorii vin să vadă tâmpenia.”
Câte ceva şi despre literatură, muzică şi … sulul de hârtie igienică din acea zi de decembrie 1989 cu care a apărut la TVR. Autorul preferat? Dostoievski, pentru că „e interesant tot ce se întâmplă acolo, e o lume specială pe care sincer nu o înţeleg, pentru că totul este paroxistic.”[4] Muzica preferată? „…cam toate genurile de muzică clasică, începând de la preclasici şi până aproape de contemporaneitate şi am devenit un exclusivist, adică ascult numai muzică simfonică.”[5] Actorul îi pomeneşte pe Bach, Chopin, Schubert, Brahms, Mahler, dar şi jazz-ul. Este impresionat de performanţele lui Nigel Kennedy („un individ ciudat, îmbrăcat de pacă juca în Opera de trei parale, părea un cerşetor de acolo, cu o freză ciudată, cu nişte haine ponosite, cu nişte bocanci imenşi în picioare, legat cu o broboadă la cap”), care „face un imens serviciu muzicii clasice: aduce după el o categorie socială care n-ar fi intrat niciodată altminteri într-o sală de concert”[6]. Despre Beethoven, numai de bine: „Unul din concertele cele mai dragi mie este Imperialul de Beethoven, cel pentru pian. Câtă profunzime, câtă adâncime, cât zbucium sufletesc la Beethoven, acest compozitor care surzise. Acestui concert i se spune Imperialul pentru că există un Imperiu al muzicii, care trebuie să aibă un împărat, iar împăratul muzicii este Beethoven.”[7] . Rebengiuc mărturiseşte că este atras şi de muzica populară, „dar autentic populară, folclorul adevărat pe care l-am cunoscut şi-l apreciez. În rest, formaţiile, vedetele, <<noua>> muzică uşoară – epoca de glorie a muzicii uşoare a trecut de mult – nu-mi mai spun nimic.” În privinţa sulului de hârtie igienică, părerile actorului sunt ferme: „Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme. Cum poţi să ai neruşinarea ca, după ce ai recitat poezii cu el eroul şi ea savanta, să ne mai vorbeşti la televizor? Dar asta cere verticalitate şi caracter. Sunt vinovate toate posturile care au permis ca oameni ca Păunescu să apară şi să ţină discursuri. (…) Şi astăzi e nevoie de multe suluri, pentru că Parlamentul e plin de mâncători de rahat, lăsaţi să spună vrute şi nevrute.”[8]
Moromeţii
Există o anecdotă pe care Şerban Ionescu o povestea mereu cu plăcere. E o amintire din timpul filmărilor la Pădureanca, filmul lui Nicolae Mărgineanu unde cei doi actori au fost parteneri. După vreo trei săptămâni de filmare – povesteşte Pelicanul (Şerban Ionescu) – s-a organizat o vizionare la un cinematograf din Arad. Rebengiuc zice: „Măi Pelicane, e o persoană aicea care apare mai des în film decât noi!” Era vorba despre o doamnă ce „făcea figuraţie şi ba gătea, ba jumulea curcani, ba gâşte, ba găini de curte”. În ziua următoare, persoana respectivă era din nou pe platou şi, apropiindu-se de Victor Rebengiuc, îl abordează astfel: „Domnule Victor, nu doriţi un ceai, un soldăţel?” În Ardeal – adaugă Şerban Ionescu – soldăţel înseamnă o bucăţică de pâine cu slănină. Străduindu-se să fie amabil, Rebengiuc răspunde: „Nu doresc nimic!” O jumătate de oră mai târziu, aceeaşi femeie insistă: „Nu doriţi un nescafé, o dudă, o măslină, ceva?” Rebengiuc sec: „Vă rog frumos nu vă deranjaţi, nu doresc nimic.” Apoi, către Şerban Ionescu: „Pelicane, hai să plecăm douăzeci de metri mai încolo, să scăpăm de cucoana asta şi să ne vedem de treabă.” Mereu insistentă, doamna nu se lasă şi se duce după ei: „Domnule Rebengiuc, nu doriţi o prăjiturică, vă rog mult...” Reacţia lui Rebengiuc: „Domnişoară dragă sau doamnă dragă, nu vă supăraţi, eu sunt o persoană dezagreabilă şi v-aş ruga foarte mult să-mi menajaţi această degrabli ... dezabliea ... dezgrablea ... dez ... du-te-n pizda mă-tii...” Concluzia lui Şerban Ionescu: „Da, asta este o chestie care-l caracterizează: e un tip crud.”[9]
Faleze de nisip
La rândul ei, criticul de teatru Marina Constantinescu afirmă că este o adevărată bucurie să-l auzi pe Victor Rebengiuc cum vorbeşte despre cei care nu mai sunt: George Constantin, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Amza Pellea, Leopoldina Bălănuță, Constantin Rauțchi, Clody Berthola, Rodica Tapalagă, Irina Petrescu. Sau despre  „greii” teatrului românesc, prezenţi în anii 50 în comisia de admitere la Institut: Aura Buzescu, Silvia Dumitrescu-Timică, Ion Finteşteanu, Costache Antoniu, Alexandru Finţi, Irina Răchiţeanu. Şi, continuă: „Înainte de orice, ei s-au respectat unii pe alţii, iar la un moment dat respectul e mai important decât iubirea. Ciulei a ştiut să-i înveţe pe actori această lecţie: pe scenă energiile trebuie să fie egale ca valoare, pentru ca tot ce se întâmplă acolo să fie foarte sus. Astăzi, unii actori preferă să joace cu alţii mult mai slabi, nu-i mai interesează pe cine au alături şi degradarea se vede cu ochiul liber pe scenă.” „Crudul” și „dezagreabilul” Victor Rebengiuc este – afirmă Marina Constantinescu – o „esenţă care merită studiată cu mare seriozitate”. O „esenţă rară” , un actor obsedat să nu se repete[10] al cărui crez, nedezmințit până azi, divulgă o luciditate bine temperată: „Eu am un ideal, eu vreau să ajung mare actor și pentru asta muncesc, lupt în permanență cu mine însumi și cu textul pe care-l am de interpretat. Încă n-am jucat un rol așa cum aș fi vrut să joc, dar sper să nu mor înainte de a mi se întâmpla asta...Știu exact ce reprezintă fiecare rol pe care-l fac, în drumul ăsta cvasiascendent pe care îl străbat către un pisc aflat undeva, încă foarte departe.”[11]
Victor Rebengiuc a primit Premiul de Excelență la Festivalul Comedy Cluj 2014.
Medalia de onoare




[1] Puțină lume știe că debutul în cinema, al lui Victor Rebengiuc, datează din 1953-1954, când Paul Călinescu filma Defășurarea. Acolo, actorul a făcut „figurație cu replică” (cf. interviului acordat Eugeniei Vodă în 1989 pentru „România literară”, publicat în volumul Scurte întâlniri, Ed. Fundației „România literară”, București, 1955, pag. 135).
[2] Actorul în căutarea personajului (Editura Meridiane, București, 1981, pag. 222).
[3] Victor Rebengiuc. Omul şi actorul (Humanitas, 2008, pag. 22-23)
[4] idem, pag. 260
[5] Ibid. pag. 273
[6] Ibid. pag. 281
[7] Ibid. pag. 278
[8] Ibid. pag. 191
[9] ibid. pag. 179-181
[10] „Un principiu după care mi-am făcut meseria a fost acela de a juca personaje cât mai diferite. M-am luptat mereu să nu măr repet, să fac mereu altceva. Există și un tip de actor care îi oferă  spectatorului mereu ceea ce spectatorul așteaptă de la el, se lasă în gustul spectatorului, nu vrea să iasă de acolo, se simte cocoloșit, alintat, iubit, nu vrea să-și contrarieze spectatorul. Mie-mi place să joc roluri în care spectatorul nu se așteaptă să mă vadă; mi se pare foarte interesantă pentru un actor această metamorfoză continuă...Asta sunt: un actor realist și de compoziție.” (Eugenia Vodă, Scurte întâlniri, Ed. Fundației „România literară”, București, 1955, pag. 138) 
[11] Actorul în căutarea personajului (Editura Meridiane, București, 1981, pag. 236).