duminică, 29 aprilie 2012

Gramatica Ortodoxiei by Mihail Neamţu


sursa: Hyperliteratura

titlu: Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate
autor: Mihail Neamţu
editura: Polirom, PLURAL, 2007
număr de pagini: 318

Autorul îşi propune o incursiune în lumea Tradiţiei (nu „povara unei desuetudini”, ci „o limitare care deschide”), având ca punct de pornire postmodernitatea.

Sinopsis:
Postmoderintatea, o paradigmă politică anume făcută să tolereze diversitatea, e mai puţin propice „sintezelor majore”. Acum se „distilează cocktailuri”, iar ceea ce contează este „consumul brut, nu calitatea digestiei”. Astfel, revendicarea ortodoxiei unui canon cultural, „formativ pentru istoria umanităţii”, presupune justificarea în faţa „hermeneuticii suspiciunii”.

Deşi pravoslavnice din punct de vedere religios, societăţile din Europa de Est n-au reuşit  să ofere un „model de convieţuire amiabilă”. Pe de altă parte, prosperitatea economică şi relativul echilibru social din Europa de Vest par să fie obţinute cu preţul unei „dezorientări axiologice” majore. Ceea ce, în postmodernism, reprezintă „probe de libertate”, fusese altădată o „subtilă formă de posedare a sufletului de către demoni”. Rugăciunea, pentru medievali „un exerciţiu de libertate interioară”,  este pentru moderni un „efect al îndoctrinării”.
Sufletul există, acum, doar pentru a descoperi alte „tehnici de aneantizare a vieţii”. Se cultivă „plăcerea pornografică” (ce alungă tandreţea, misterul), iar „masochismul meschin” devine un fals substitut pentru gingăşie. Demonul profanării primeşte mereu alte „titluri de proprietate”, în timp ce erosul e lipsit de orice „arhitectură şi demnitate”, de „dreptul la unicitate”. Ieftine „rapturi comerciale” dau iluzia proximităţii, când ele  coincid cu „maxima distanţare de celălalt”, cu pereclitarea întregirii conştiinţei şi a lărgirii sinelui. Fiinţa, în împărăţia relativismului exacerbat, nu mai are „nici paznic, nici stăpân” pentru că libertăţi „defrişate bezmetic” vatămă virtuţile creştine de căpătâi:  nădejdea, credinţa şi iubirea.
„Moartea cuvântului”, fenomen la modă acum, validează promiscuitatea estetică. Rostirea limpede este înlocuită de banalitatea „gemetelor explicite”. Frumuseţea care altădată salva omenirea eşuează acum în „vizuina obscură a experienţei sublimului”.  Ochiul care, până în zorii postmodernităţii, era chemat la „curăţire”, se fărâmiţează şi omul rămâne cu nostalgia „tinereţii fără bătrâneţe”, ameliorată doar de „legile televizuale ale iconoclasmului”.
În Ortodoxie, punctează Mihail Neamţu, contează „consumarea bucuriei înnoite de slava veşniciei”, nu sublimul experienţelor estetice. Aici, timpul şi spaţiul, nemaifind simple „ecrane ale subiectivităţii”, devin „cadre dinamice ale revelaţiei”. Raportul lui Dumnezeu faţă de lume este „erotic şi muzical”, iar nu „magic-sublim” sau „mecanic-ideologic”.

Spirală


S-a mai încheiat un cerc. A trecut un an de când a plecat la cer sufletul mamei. După nouă zile de comă (următoare unei intervenţii chirugicale pe creier), dintre care trei în chinuri cumplite (i-a cedat inima şi abia mai putea respira), n-a mai rămas atunci pentru înhumare decât un trup încremenit. De dincolo de nori (unde – la fel ca în finalul unui insolit film-poem numit Crulic-drumul spre dincolo – se va fi mutat sufletul ei), mama continuă să mă ocrotească. Puţin înainte de a se dezbrăca de vremelnicul trup de carne, s-a îngrijit să mă întărească, spunându-mi să nu mă  las copleşit de durere (în cazul în care va fi să nu se mai întoarcă) şi asigurându-mă că pleacă împăcată (cu soarta mea şi a familiei mele) în „vacanţa cea mare”. Cu o stranie seninătate îmi mărturisise că regretă „păcatele tinereţelor”, plecarea „din joc”, zăpezile crescute pe buze „dintr-un ochi de dor necunoscut”. Pentru întâia oară am înţeles că îi pare rău că şi-a luat lumea-n cap. Trebuia, mi-a zis, să rămână „acolo” şi să mai facă copii. A trecut pragul spre „dincolo” ca o mironisiţă.
***
Am fost la grădina zoologică (renovată, modernizată) din oraş. Şi (după ce mi-am amintit de Cioran: „Teologia, mai mult decât zoologia, îl defineşte pe om” – citat aproximativ via Nicolae Steinhardt) mi-am zis, a nu mai ştiu câta oară, că semnul omeniei (şi omenităţii) din noi este (şi) cinstirea părinţilor. Ne putem socoti oameni abia atunci când începem a desluşi gândul tainic ce ne şopteşte că avem o datorie faţă de cei care ne-au dat viaţă: trebuie să le mărturisim, într-o formă sau alta, dragostea noastră. Unii ajung să-l transforme în fapte de iubire. Şi poate că transformarea lui în fapte e însuşi sensul vieţii.   
***
Privesc o fotografie a mamei de când avea, poate, doi ani. Îi regăsesc acum zâmbetul pe buzele mezinului nostru, Ioan, care nu de mult a împlinit doi ani. Viaţa merge înainte.

duminică, 22 aprilie 2012

Spune-ncet, nu spune tare...


Sacerdotul rosteşte undeva, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii din Biserica de la Răsărit, aceste cuvinte: „Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, iar sărutare nu-Ţi voi da ca Iuda...” Stricto sensu, e vorba despre prezenţa tainică a lui Hristos în Euharistie, pe care nu se cade a o comenta (raţionaliza, explica, lămuri etc.) sau a o comunica oricum şi oricui. Largo sensu, textul se referă la taina oricărui prieten pe care se cuvine a nu o da în vileag. Şi chiar la taina sufletului nostru, care – suntem povăţuiţi de peste două mii de ani – nebunie este a o încredinţa oricui. Ajungem astfel la mărgăritare, la porci, la orz, la gâşte precum şi la altele asemenea.
Există, în acest jurământ, însăşi principiul de bază al omeniei (lăsat drept moştenire de Cel care avea să fie „pricină de sminteală”, „piatra din capul unghiului” etc.): „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Adică: cunoaşte şi apoi respectă taina aproapelui tău, cunoaşte şi respectă, nu mai puţin, taina ta! Măsoară de zece ori înainte de a tăia. Cumpăneşte vorbele cu multă luare aminte înainte de a le lăsa să zboare din gură. Asta doar dacă, fireşte, nu cauţi cu dinadinsul să risipeşti, să te risipeşti...

St. Thomas 4ever


„Fericiţi cei care au crezut şi n-au văzut...”

Duminica Tomii, 2012. Cu un an în urmă, mama îşi dădea duhul într-un salon de terapie intensivă (după nouă zile de comă). Cu aproape 70 de ani în urmă, fratele ei Simion (mai în vârstă ca ea cu cinci ani) se sfârşea tot într-o Duminică a Tomii, după nouă zile de agonie pricinuită de o meningită.
Ieri, la 11 ani de când am rostit cu Raluca, la City Hall Belfast, „I will!”, Theodor a avut primul său recital de 90 de minute (aproximativ) în foierul sălii Capitol (sediul Filarmonicii „Banatul”). A cântat cu vădită bucurie fiecare piesă (prezentată de Maria Dragomirescu), dar – pe unele porţiuni – puţin cam tare. (I-a avantajat pe cei cu auzul şubrezit.) Astăzi l-am întrebat dacă apasă aşa tare pe clape ca să-l audă şi Buni din cer (şi – a adăugat el – Părintele Teofil Pârâianu), iar el a răpuns: „Da, da, da!” L-am asigurat că o să-l audă şi dacă va cânta mai încet, adică aşa cum trebuie (respectând partitura), ca să nu dea ascultătorilor dureri de cap (şi de urechi)...
Ieri – însă după calendarul lumesc, nu bisericesc – s-a împlinit un an de când mama a intrat la operaţie. Nu înainte să-mi lase un nepreţuit testament (nescris): împăcarea ei cu familia. Cu familia noastră şi cu familia – destrămată  de ale tinereţii valuri – pe care şi-o întemeiease cândva.
***
Vizitarea Ierusalimului (al cărui centru de greutate rămâne zona unde se află Sf. Mormânt) îmi pare – acum, ajuns la Ierusalimul de acasă (mănăstirea de la Cebza) – asemenea unei bombe cu efect întârziat (şi de lungă durată, sper). Tot astfel e şi dorul de mama. Emoţia prezenţei ei mă urmăreşte încă...


joi, 19 aprilie 2012

Easter@MiddleEast (powered by DJ David)


Ziua întâi

În 2012, după calendarul Bisericii Ortodoxe, e Joia Mare. Cu doi ani în urmă, în aceeaşi zi din Săptămâna Patimilor, ni se năştea al doilea fiu, Ioan. În Joia Mare de anul trecut, într-un spital din Szeged, mama a suferit o serioasă intervenţie chirurgicală pe creier, după care a intrat în comă şi – nouă zile mai târziu – a avut parte de experienţa supremă a oricărui om: întâlnirea cu „lucrurile de pe urmă”. La aproape un an de la intrarea ei în „vacanţa cea mare” o purtăm în suflet şi îi simţim prezenţa. Împăcarea cu care s-a despărţit de această „lume a umbrelor” prin care noi, cei care-am rămas, încă mai rătăcim, ne este nesecat izvor de lumină. În ultimul an, stropi din această pace-împăcare a mamei s-au revărsat, centrifug, şi spre alţii din familia noastră care (puteau să n-o facă) i-au primit şi i-au înmulţit. Şi poate că de acolo, din ceruri, mama – cu bucuria pe care şi-a pregătit-o pentru „marea trecere” – ne veghează chiar unde ne aflăm acum: în Ierusalim. Poate că această venire a noastră în Cetatea Păcii (darul prietenilor noştri, Petre şi Gabriela) alături de Lamia, Laura, Anca, Nicolae, Aurel etc. este, într-un fel, co-„regizată”, la prezentul continuu, şi de mama...
***
Abia în avion, puţin înainte de aterizare, am început să conştientizez aventura ce urma să înceapă. De acolo, de sub nori, priveam la geometria blocurilor din ciment / piatră şi am fost seduşi de (aparenta) ordine a cetăţii – nu atât a păcii, aşa cum e supranumită, ci a acalmiei. Îmi amintesc de versurile lui Lucian Avramescu (poet şi ziarist român pe care l-am descoperit şi îndrăgit în anii 80):
oamenii vorbesc între ei
şi aud un zăngănit de arme în cuvintele lor,
oamenii vorbesc între ei
de la un meridian la altul,
de la un continent la altul,
se strigă dintr-o parte în alta a zilei
oamenii se bat pe umeri
de ai crede că sunt prieteni de când lumea
şi aud, clar, un zăngănit de arme
sub hainele lor,
oamenii râd unii de alţii
şi petrec unii cu alţii
în timp ce pun la cale,
urzesc,
întind năvoade, zbilţuri, conspiraţii,
oamenii vorbesc între ei
ai crede că o veche prietenie îi leagă
dar eu ştiu
că zăngănitul de arme din cuvintele lor
nu anunţă nimic bun
***
În centru privim de foarte aproape acele străzi pavate, acele ziduri alb-crem de piatră bine şlefuită despre care, deocamdată, credem că este partea cea mai frumoasă de aici. Am ajuns, puţin înainte de miezul nopţii, la biserica de pe lângă Sfântul Mormânt al Mântuitorului, iar lespedea („piatra ungerii”) din apropierea ei era îmbibată – ca de fiecare dată, ni se spune – de mir. Cred că locul ar avea o putere de seducţie vizuală şi mai mare dacă de pe pereţii bisericilor ar lipsi tablourile religioase (nu puţine) cu o puternică tuşă ilustrativ-pietistă, iar tarabele sau buticurile din bazaruri ar fi mai sărace în crucifixuri şi reprezentări picturale „explicite”, „didactice” (străine, vai, de apofatismul credinţei ortodoxe). Oricum, arhitectura locului (nu acelaşi lucru se poate spune despre pictura, predominant barocă) este fascinantă.
***
Mi-am amintit de Dostoievski şi de a sa butadă: „Dacă mi-ar dovedi cineva, cu argumente, că adevărul e în altă parte, nu în Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos.” Există un mister de nepătruns în Povestea Poveştilor, fără de care viaţa întreagă a omului n-ar mai avea niciun sens. A-l minimaliza, a-l explica ori a-l combate (cu argumente ştiinţifice) înseamnă – vorba poetului – a ucide tainele şi adâncul mister de pe flori, din buze şi morminte. An de an (doar atunci când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Învierea), Lumina lină de la Ierusalim se arată sutelor şi miilor de pelerini (sau gură-cască) veniţi din toate părţile lumii să o vadă, să-i simtă căldura blândă.     
***
Ajunşi la hotel ne-am întrebat de ce numai la noi în cameră se află un pătuţ de bebe şi un fotoliu-pat, parcă instalate anume pentru copiii noştri care de data aceasta au rămas acasă, alături de bunicii lor...

Ziua a doua

Vinerea Mare. Dimineaţa devreme, în lounge-ul hotelului, zeci de etiopieni în costume naţionale aşteaptă să pornească în pelerinaj spre locurile biblice din Ierusalim. Sunt, mi se spune, copţi (pseudo-ortodocşi, pentru că teologia lor, străină de concepţia ortodoxă privitoare la natura divino-umană a lui Iisus, accentuează natura divină a lui Hristos, în detrimentul naturii omeneşti). Mulţi dintre ei trecuseră de a doua (şi, unii, chiar de a treia) tinereţe, dar aveau chipurile însufleţite  şi luminate de prezenţa în Cetatea Sfântă, acum la praznicul Învierii.
Pe măsură ce ne apropiem de oraşul vechi, de cartierul creştin, dăm peste jeepuri de gardieni şi trupe de poliţişti înarmaţi până-n dinţi pentru a face faţă mulţimii în curs de dezlănţuire în ajunul şi cu ocazia marelui praznic. Încep să înţeleg semnificaţia scenelor cu tancuri şi cu gardieni înarmaţi cu mitraliere din Jesus Christ Superstar. Pe străzi, în locuri asiduu frecventate de turişti sau de ultra-religioşi, se intersectează evrei, musulmani, creştini.
***
Din cele văzute azi am rămas cu statuia Dreptului David cântând la harpă. Chipul îi era  molestat de iconoclaşti, care – asemenea legionarilor ce l-au ologit pe simpaticul Limbă, în Revanşa comisarului Moldovan – i-au retezat proorocului nasul. La mormântul său am găsit două camere pentru rugăciune (una pentru bărbaţi, alta pentrru femei). De după un paravan se auzea o rugăciune cântată de nişte evrei. În general, suntem avertizaţi, e bine să evităm întâlnirile (de gradul unu, doi sau trei) cu ultraortodocşii mozaici.
***
La mănăstirea „Sfânta Cruce” am admirat locaţia, piatra din care e zidită şi frescele bizantine (mai exact, ce-a mai rămas din ele). Peste splendoarea de chipuri pictate după canon, cu o desăvârşită atenţie (la culori, forme, duhul imaginii), se suprapun imagini mai noi (necanonice, renascentiste, baroce, neobizantine) ilustrative, nu transfigurative. Poate că doar alte valuri de iconoclasm, de barbarie să le clintească din loc. La fel ca în majoritatea bisericilor de acasă, amestecul de hieratic (expresiv-transfigurativ, bizantin) şi pestriţ (ilustrativ-realist, neo-bizantin) pare bine asimilat în structura iconografică. Mă întreb câţi din cei care se prosternează în faţa acestor imagini e, în vreun fel, deranjat sau scandalizat. Dar, aflu de la preotul-ghid, vom vizita şi un lăcaş mănăstiresc unde conceptul audio-vizual este unitar, bizantin.       
***
Pe colinele Ierusalimului, măslini, palmieri, portocali şi lămâi – unii în floare şi cu fructe – cât cuprinde. Şi o arhitectură specifică, foarte asemenea celei din Edinburgh. Culoarea ocru-pământie a blocurilor de piatră să fie oare aici pricină de monotonie? Poate, pentru unii, dar – la fel ca în capitala scoţiană (unde clădirile, tot perfect geometrice, sunt predominant gri) – arhitectura clădirilor emană bun gust şi rafinament. 

Ziua a treia

Sâmbăta Mare. Descinderea spre locurile – pietrele – încărcate de istorie şi sfinţite de oameni (omul sfinţeşte locul) echivalează, şi în Ierusalim, cu o călătorie spre împărăţia kitschului din aşa-numitul Christian Quarter. Sigur, buticarii (poligloţi) trebuie să trăiască şi ei. Din icoane bizantine, canonice, din obiecte bisericeşti rafinate – nestridente, nepestriţe – nu-şi mai fac ei planul de vânzări în veac. Şi atunci recurg (în fericitele cazuri când cunosc diferenţa dintre artă şi kitsch, dintre o reprezentare autentică şi una contrafăcută) la vânzarea de tot felul de „obiecte religioase”, de „viţei de aur” în miniatură, confecţionaţi cu o lipsă crasă de orice expresivitate, eleganţă şi bun gust.
***
Iisus Hristos şi restaurarea omului. A primului om (Adam) şi a tuturor celorlalţi care i-au urmat. „Făptura nouă” – iată marea minune a lui Hristos (Nicolae Steinhardt). Nu prefacerea apei în vin, nu mersul pe ape, nu înmulţirea pâinilor şi nici tămăduirea ologilor, orbilor sau  leproşilor: „Cine e în Hristos e făptură nouă.” Sensul vieţii: „Devenirea întru fiinţă” (Constantin Noica). Ortodoxia (dreapta slăvire a lui Dumnezeu) – iată „descoperirea firii omului” (Pr. Rafail Noica).
***
Prăznuirea Învierii: ameţitoare întoarcere (imaginară) în timp, fascinantă odisee a întrebărilor fără vreun răspuns definitiv. Deşi îmi pare că – atunci când nu mai e tânăr la spirit – omul are tot mai puţine întrebări şi devine tot mai conformist. Începe entuziast, la tinereţe, aventura „devenirii întru fiinţă”, iar după ce s-a blazat, înghite – pe nemestecate – orice. Păcat.   
***
În ajunul Învierii vizităm câteva locuri (patronate acum de romano-catolici) închinate Sf. Ioan Botezătorul. Între pelerinaje facem cunoştinţă cu doi foarte simpatici actori pensionari (soţ şi soţie) din grupul nostru. Ne-a legat o vorbă spusă de mine în treacăt (oare?) cu o zi în urmă. Afirmasem atunci că mi-aş fi dorit să vizitez Ierusalimul cu zece ani înainte, când l-aş mai fi prins în viaţă pe regizorul Mircea Săucan (Meandre, 100 lei), care la sfârşitul anilor 80 s-a stabilit în Israel. Aşa am ajuns să vorbim despre o groază de filme (româneşti şi străine), despre spectacole de teatru, despre regizori români de film şi teatru care – din pricina conjuncturii – n-au putut să se afirme, despre Tarkovski, despre lipsa nuanţării şi a „jocului secund” în opusurile cinematografice româneşti de după anul 2000 răsfăţate de festivaluri şi de critică. La un moment dat, în apropierea unei grote în care se spune că a trăit, ca pustnic, Ioan Înaintemergătorul, peisajul semăna frapant cu unele decoruri din Nostalgia: coline sălbatice pe care creşteau diverşi arbuşti şi – ruptă parcă din „civilizaţie” – o şosea şerpuitoare de asfalt.
***
Pe la prânz, ajungem cu întreg grupul aproape de zidurile cetăţii Ierusalimului, lângă una dintre porţi (Jaffa). După o oră de aşteptare auzim primele urale şi strigăte în rândul mulţimii: sunt arabii creştini care cheamă venirea Luminii şi, an de an, proclamă Ortodoxia ca fiind „singura credinţă adevărată”. Câţiva din cei veniţi anume pentru acest eveniment la Ierusalim s-au strecurat clandestin – riscând să fie evacuaţi în forţă de gardienii (şi gardienele) ce aveau arme de foc în dotare – prin cotloanele bisericii Sf. Mormânt. Îndrăzneţi şi temerari, căţărându-se pe acoperişuri, forţând mulţimea dezlănţuită, hăituiţi de poliţişti, au izbutit să prindă loc mai aproape de altar şi să vadă cu ochii lor vestita „lumină de la Ierusalim”. Noi  aşteptăm cuminţi dincolo de zidurile Cetăţii. Lumina pe care am primit-o este, după cum se spune, lină şi – preţ de câteva clipe – nu-ţi arde părul şi pielea. Când a sosit vremea pogorârii ei, soarele – pe care-l priveau aproape toţi – strălucea într-un fel ciudat, hipnotizant.
Nu ştiu şi nimeni nu ştie câtă ştiinţă şi câtă ficţiune se află în poveştile cu iz S.F. relatate de martorii acestei minuni – de acum sau din alţi ani. Oricum, Ortodoxia a fost, este şi va fi descoperită – ca o „devenire întru fiinţă”, ca o „întoarcere acasă” a minţii şi a sufletului omului – şi în afara acestei „dovezi”. Şi asta pentru că – prin frumuseţea Liturghiei – ea seduce, nu convinge: Ortodoxia (atunci când nu este amestecată cu practici străine de ea) este mai ales seducţie, nu o demonstraţie „ştiinţifică”, „relevantă”, „logică”. La fel ca în cazul „luminii de la Ierusalim”, mulţi văd, puţin pricep. Călăuza lui Tarkovski: „Totul depinde de noi, nu de Zonă”. Nu în sensul că noi facem toată treaba, pentru că e vorba doar de o punere de accent pe atenţia (şi replica) noastră atunci când suntem de înconjuraţi de „lumina vieţii”, de frumos, de adevăr, de iubire. Putem la fel de bine spune da sau nu.
***
După terminarea praznicului de primire a luminii pogorâte în chip tainic, o tânără vorbitoare de engleză m-a întrebat ce se petrece. I-am spus. Când am întrebat-o de unde este, mi-a răspuns la fel de candid, că e din Tel Aviv, dar că n-a mai văzut aşa ceva niciodată. Apoi şi-a aprins o ţigară pe care a împărţit-o cu prietenul ei. Viaţa bate filmul, încă o dată. Fără să ştiu,  acest schimb de replici m-a transportat spre o secvenţă din aceeaşi Călăuză tarkovskiană. La capătul odiseii în care nu se întâmplă nimic (pentru că cei doi „călăuziţi” sunt mult prea raţionali, prea sceptici, inteligenţa lor nefiind „luminată” de Lumina Taborului, ci a ideologiei iluministe), Scriitorul îşi aprinde o ţigară în barul acela împuţit şi insalubru, iar Profesorul se uită şi el spre Călăuzul care, aşteptat de nevastă şi de copilul lor infirm, porneşte spre casă. Niciunul, nici celălalt nu pricepe nimic din ce li s-a întâmplat. Se aşteptaseră să întâlnească o călăuză îmbrăcată în costum de piele, ca un fel de „căpitan al răzbunării”, nicidecum un „debil mintal” care le vorbeşte despre o presupusă „cameră a  dorinţelor”, despre importanţa credinţei atunci când îţi doreşti să ţi se împlinească ceva (acel ceva fără de care sufletul tău nu poate trăi, nu un moft oarecare), despre pocăinţă (înnoirea minţii). Cele două personaje din Călăuza, la fel ca mulţi din privitorii ştafetei de lumină din Ierusalim (ori de aiurea), încă înrobiţi de „mofturi” şi „fiţe”, nu sunt pregătiţi să intre în „camera dorinţelor” în care nu e loc pentru nimeni în afara trufaşei lor conştiinţe.   
***
Seara îmi spun că a fost prima Înviere petrecută într-un mediu atât de efervescent multicultural. Cu trupe militarizate, cu forfota unei mulţimi hipereterogene (cultural, etnic, religios etc.). Până la urmă, oricum am întoarce-o, pe Hristos se cade a-L mărturisi oriunde: într-o cameră de trecere, în puşcărie, în tramvai, în cetatea acalmiei din Ierusalimu sau într-o comunitate de „călduţi” ambetaţi de un agnosticism mai mult sau mai puţin amorţit, anchilozat. Probabil aceasta este lecţia Ierusalimului, a credinţei în Hristos de aici – aşa-zis din „diaspora”, în fond mai „acasă la mama ei” ca niciunde altundeva. (Nu pe aceste pământuri se născuse, crescuse şi învăţase Nazarineanul, nu fusese aici prins şi răstignit, nu se ridicase de aici la cer?)

Ziua a patra

Ajungem, pentru câteva ceasuri, în Palestina. Vizităm biserica Naşterii Domnului şi două mănăstiri: Sf. Sava şi Sf. Teodosie. În fiecare din aceste locuri (ce au în comun o arhitectură masivă din piatră), pe lângă obişnuitele reprezentări apăsat romantic-realiste, întâlnesc – pe ici, pe colo – câteva icoane pe lemn sau chiar fresce purtând marca plasticii bizantine: hieratism, sobrietate, expresivitate ce vin parcă din altă lume. Splendoarea acestora din urmă – atunci când nu eşti dependent de estetica barocului, de imagini ca de basm – te lasă mut de umire, te umple de încântare. O astfel de icoană care m-a umplut de admiraţie a fost seducătorul Deisis de la mănăstirea Sf. Sava. Mediul însă (pereţii bisericii, înnegriţi) poartă semne evidente ale dulcegei picturi academic-romantice de tip Da Vinci. Disonanţa cu reprezentările bizantine presărate pe altar, pe câţiva pereţi, nu deranjează pe nimeni. Mă întreb dacă monahii sau mirenii ortodocşi din vechime (din a doua jumătate a primului mileniu) au rezistat iconoclasmului în numele reprezentărilor figurative – explicite, „cărnoase”, „umaniste”, baroce, ilustrative – legitimate de Renaştere sau Iluminism. Dacă s-a întâmplat astfel (dar e puţin probabil să fi fost aşa), nu s-a meritat osteneala. Pereţii goi ai templelor sunt infinit mai sugestivi, mai expresivi decât ilustraţiile edulcorate cu apăsate pricini didactice, moralizatoare. Sf. Ioan Damaschinul făcea neşovăitor distincţia între diferitele moduri de reprezentare a văzutului sau nevăzutului. Tot el spunea: „Arată-mi icoanele la care te închini, ca să-ţi spun ce credinţă ai.” Vizitatorii de parte femeiască – aşa e tipicul mănăstirii Sf. Sava – nu au avut voie să intre în incinta mănăstirii Sf. Sava şi au admirat doar peisajul arid-pitoresc din preajmă.

Ziua a cincea

Ajungem şi în cel mai vechi oraş din lume (apărut, se spune, acum aproape 10.000 de ani): Ierihonul. Întregul ţinut al Israelului şi Palestinei poartă însemnele evenimentelor biblice. Şi aici, în locurile de pelerinaj, Iisus Hristos este prezentat drept un „superstar”. Magazine şi tarabe, pe tot cuprinsul anului, fac profituri enorme din vânzări de obiecte religioase ce ilustrează scene din viaţa acestui „superstar”. O parte dintre ele (aproape nesemnificativă) te trimit – într-un fel aproape clandestin – spre un Hristos cu adevărat Pantocrator, spre o lume de imagini şi sunete articulate sub forma unui bogat limbaj teologic (liturgic). Foarte rar se întâmplă să vizităm şi lăcaşuri unde pereţii comunică un singur limbaj, un singur film. Un astfel de lăcaş minunat (aflăm că, pe bună dreptate, stârneşte deopotrivă mirare şi ... invidie) este biserica Naşterii Domnului din Ierihon, care mi-a amintit imediat de biserica Sf. Grigore Palama din Bucureşti. Din păcate însă, măicuţe evlavioase – am dedus eu – nu s-au muţumit cu splendidele reprezentări bizantine de pe pereţi şi au introdus în biserică, spre a fi venerate (sărutate) de pelerini/credincioşi, câteva picturi religioase baroce, necanonice.
***
Este cumva năucitor şi teribil să ştii că mergi – la propriu – pe urmele Nazarineanului şi ale prietenilor Săi (sfinţii). Să vizitezi locurile (sau presupusele locuri) unde s-au întâmplat momente cruciale din viaţa Sa: naşterea, prezentarea la templu, botezul, întâlnirile cu apostolii, ispitirea de pe munte, intrarea în Ierusalim, răstignirea, învierea, înălţarea etc. Îmi aduc aminte, involuntar, de Călăuza. Scepticul Scriitor de acolo (un fariseu modern) filosofa pe tema falsificării obiectelor de ceramică. Omul de azi, spunea el, poate fi uşor păcălit, poate lua un vas recent (dar prezentat ca fiind o antichitate) drept un veritabil vestigiu. Doar Călăuza nu-şi pune astfel de probleme, pentru că a înţeles că esenţa e în altă parte: în respectarea ritualului / rânduielii ca şi cum totul ar funcţiona normal, ca şi cum ar exista Dumnezeu („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”). Altfel spus: săvârşirea binelui, da, însă nu în vederea unei răsplătiri viitoare, ci dezinteresat, în numele deprinderii firescului şi al lepădării de orice automatism, de orice gest artificial.

Ziua a şasea

Ajungem, împreună cu întreg grupul, în locul numit „mormântul Domnului”. Mormântul e gol, ca şi al Maicii Sale. După ce stăm la coadă un ceas şi mai bine, ne este îngăduit să intrăm, câte patru-cinci, în mica încăpere. Echipe formate din preoţi şi gardieni supraveghează neîncetat mulţimea şerpuitoare de pelerini ca să nu se calce în picioare. Când am pătruns în locul tainic unde se zice că – vreme de trei zile – Hristos ar fi adormit cu trupul, am putut să punem mâna pe lespedea frumos mirositoare a mir.
***
Emoţia apropierii de locurile din Ierusalim (şi împrejurimi) pe unde vor fi umblat şi au vieţuit drepţii Vechiului Legământ şi sfinţii (ori cei care aveau ocazia să-şi sfinţească vieţile) din primele veacuri creştine este amplificată (pentru unii, cei mai mulţi) sau virusată (pentru alţii, aflaţi mereu în minoritate) de reprezentările plastice ale diferitelor momente din economia Întrupării. Am constatat (fără să mă mir, totuşi) că – largo sensu – imaginea preferată a Învierii nu este Pogorârea Domnului la iad, unde Hristos cel Înviat îi slobozeşte din imperiul morţii pe cei dintâi oameni (Adam şi Eva) – singurul chip în care, potrivit învăţăturii Bisericii de la Răsărit, poate fi zugrăvită Învierea. Nu, ceea ce se putea vedea aproape peste tot este pictura religioasă născută în Apus, cu Hristos înălţându-se cumva deasupra mormântului păzit de soldaţi, cu steagul biruinţei în mână. M-a surprins să văd cum, până şi în biserica Naşterii Domnului din Ierihon (din cele vizitate, singura biserică pictată unitar, după un program iconografic bine articulat, a cărui splendoare mi-a amintit de biserica Sf. Grigore Palama din Bucureşti) se găsesc două astfel de „intruziuni”. De fapt, două duhuri diferite se amestecă în toate lăcaşurile pe unde am fost: unul hiper-cucernic, pietist, şi – la umbra acestuia – duhul smereniei semeţe în care s-au pictat şi încă se pictează icoanele Bisericii. Duhul catafatic, necanonic, al picturii religioase (plasticizante) şi duhul apofatic şi canonic al icoanei bizantine (revelatorii).
***
„Staţiile” importante din circuitul străbătut – pe jos ori cu diverse mijloace e transport – de pelerini topesc orice particularităţi. Fiecare, bun sau rău, cu inima curată ori vicleană, face o „baie de sfinţenie” şi, pentru o clipă, dobândeşte promisiunea reînomenirii (sau dumnezeirii) lui. Mingea restaurării propriului ideal se află, o vreme, la el în teren. Ce va face mai departe ţine de voinţa individuală, de consecvenţă, de propria capacitate de a-şi întreţine (sau reînvia) entuziasmul, buna dispoziţie şi curăţia inimii, fără de care nimeni nu poate deveni o „făptură nouă”.

Ziua a şaptea

Ultima zi. Ca de fiecare dată, în peregrinările pe la biserici, mănăstiri, grote unde cândva au vieţuit sihaştri, suntem înoţiţi de D.J.-ul nostru: Pr. David. Este uluitoare verva cu care ne călăuzeşte povestindu-ne despre fiecare loc în parte, despre oamenii (de acum sau din vechime) din aceste locuri unde – aflăm – trăieşte, cu familia lui, de aproape 20 de ani. Ne povesteşte despre ciudăţeniile „perciunaţilor”, despre agricultura israeliţilor (şi vedem, cu ochii noştri, ce minuni pot scoate ei din pământul nu foarte prielnic pentru culturi), despre templul Bahai din Haifa, despre isprăvile „românaşilor noştri” care au construit multe din clădirile impunătoare de azi din Israel, despre individualismul evreilor din România (stabiliţi în Israel) în comparaţie cu solidaritatea evreilor veniţi din Rusia. Dar şi despre o serie de istorii (una mai fantastică decât alta) legate de oameni, locuri şi fapte – vetero şi neotestamentare. Cu fiecare anecdotă, cu fiecare rugăciune pe care ne îndemna s-o rostim in corpore în lăcaşurile vizitate, descoperim în el un om viu, entuziast, cu un uriaş simţ al umorului. La despărţire, când autocarul (pilotat de un simpatic arab creştin ce semăna cu Omar Sharif) ne-a adus la aeroport, părintele ne-a petrecut cu vorba Mântuitorului: „Săvârşitu-sa!”
***
Din locurile unde „s-a plinit Legea”, unde timpul – prin Întruparea Dumnezeului Nevăzut – s-a împărţit în două – ne-am întors la copiii şi părinţii noştri, la ţărişoara noastră cea pecetluită şi ea, asemenea Ierusalimului, de învăţături amestecate, mai vechi sau mai noi. Orice călătorie este – la modul potenţial – un prilej de cunoaştere şi autocunoaştere. Timpul petrecut pe alte meleaguri îţi oferă ocazia să descoperi că „străinul” este, într-un fel, „aproapele” (sau vecinul) tău. Că vieţuirea sa nu este radical diferită de felul în care tu însuţi trăieşti. Cu atât mai mult o călătorie pe meleagurile unde, acum aproape două mii de ani, totul s-a împlinit şi totul a reînceput.

marți, 17 aprilie 2012

Lucian Mircu - Prefaţa la PSEUDOKINEMATIKOS 2. BUCURIILE FILMULUI

Îi mulţumesc amicului meu Lucian Mircu pentru prefaţa lui de la Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului - un volum care aştept să apară în vara aceasta, la Editura Theosis din Oradea.
Le muţumesc şi editorului meu, Virgil Baidoc, lui Dan Voinea (autorul coperţii), precum şi d-lui Iosif Demian, care mi-a oferit cu amabiitate un detaliu din afişul pe care l-a realizat la filmul său, O lacrimă de fată.

                  „Ochiul tău este lumina trupului tău.
                                                         Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este plin de lumină;
                                                         dar când ochiul tău este rău, şi trupul tau e plin de întuneric.
                                                          Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric.”
 (Luca 11, 34-35)

Canonul lui Marian

Noi, cinefilii, avem obiceiul năstruşnic de a face topuri şi liste. Liste cu filme care ne-au marcat şi influenţat. Sau pur şi simplu ne-au atins la un moment dat. Preferinţele fiecăruia sunt, desigur, subiective. De multe ori nici nu mai ştim de ce ne-a plăcut o peliculă. Poate povestea de pe ecran semăna cu a noastră. Poate am fost vrăjiţi de coloana sonoră. Sau de un actor...Un lucru e cert:  lista noastră oferă indicii clare despre personalitatea noastră.  Spune-mi ce filme vezi ca să-ţi spun cine eşti.  „Lista” ne defineşte...aspiraţiile, preocupările şi plăcerile (vinovate sau nu). Suntem ceea ce vedem (dar mai ales, cum ne raportăm la ceea ce vedem). În Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului, Marian Rădulescu propune o listă proprie („Dosarul vizionărilor”). Dar el reuşeşte un echilibru între favoritele personale şi lucrările esenţiale (deşi mai corect e să spunem că „favoritele” lui sunt totodată „lucrări esenţiale...”). Dacă în primul volum autorul a cartografiat popasurile obligatorii în cinematografia românească, aici măreşte scara şi schiţează o planisferă, o hartă a întregii lumi cinematografice. Lista lui Marian e de fapt un canon. Un îndreptar cu filmele de căpătâi, filme cruciale. Acest canon nu e rigid (ca un decalog) şi nu are pretenţia de a fi integral, dar e un bun început.  „Let’s start at the very beginning / A very good place to start / When you read you begin with ABC / When you sing you begin with Do-Re-Mi [1](Sa începem chiar cu începutul /Un foarte bun punct de plecare / Cînd citeşti, începi cu ABC/ Cînd cînti, începi cu Do Re Mi”)*. Repertoriul propus de Marian este ABC-ul care trebuie învăţat pentru a desluşi limbajul cinematografic şi pentru a-i însuşi gramatica (aici s-ar potrivi alt înţeles al cuvîntului „canon”, acela de literă de tipar cu care se tipăreau cărţile canonice).  Din aceasta perspectivă, cele aproape 100 de titluri selectate şi cercetate aici pot fi privite ca o Educaţie. O fundaţie. Filme-indicator, filme-far, borne de folos în aceasta fascinantă călătorie numită Cinema. Dacă le vezi, n-ai cum să te pierzi. N-ai cum să te rătăceşti în labirintul vizual care ne înconjoară. Ele sunt ca un fir din ghemul Ariadnei care se deşiră în carte, începând cu anul 1916 şi până în 2011.
În aceşti 95 de ani, cinema-ul a trecut prin schimbări majore, dar esenţa lui e aceeaşi. Cinematografuul de artă rămâne un mod de înţelegere a vieţii, o Cale de a ajunge la ceea ce e profund uman. Această esenţă perpetuă, nemuritoare, se află în centrul atenţiei lui Marian Rădulescu. Autorul nu e doar un cinefil îndrăgostit de istoria filmului, este un iubitor de frumos şi adevăr. Iar când întîlneşte frumosul şi adevărul în sala de cinema, trăieşte bucuriile la care face referire în subtitlul cărţii. Dar aceste bucurii trebuie împărtăşite. Într-o zi de decembrie 2011, am ajuns la ultimul cinematograf de stat care a supravieţuit în Timişoara (din treisprezece cîte au fost odată) pentru a vedea Crulic (regia: Anca Damian, 2011). Lângă casa de bilete mai era un singur domn. Mă aştepta pe mine. Mă rog, aştepta încă un spectator. I se destăinuise plasatoarei că nu voia să vadă filmul de unul singur. Am înţeles atunci de ce mergem de fapt la cinema: vrem să simţim emoţia împărtăşită care face să vibreze aerul din sală. Marian trăieşte pentru această emoţie. De aceea mă sună de fiecare dată cînd descoperă ceva important de văzut. Ultima oară a fost un film polonez din 2010, Erratum (regia: Marek Lechki). Entuziasmul lui e molipsitor, chiar şi prin telefon:  „Să vezi câtă fineţe, câtă delicateţe. Atâtea lucruri exprimă filmul ăsta prin fiecare milimetru de peliculă! ... Să vezi ce înseamnă muzica în film, compoziţia plastică...Fiecare cadru e impecabil alcătuit, ca un tablou. Îţi vine să strigi ‘-Stooop! dă pe pauză, să văd cadrul ăsta mai bine!’. Am vrut să le spun să oprească proiecţia că mă sufocam de atâta frumuseţe.”  Pseudokinematikos 2 este o colecţie de astfel de experienţe desăvârşite. Ele nu au nimic de a face cu predilecţia industriei de cinema actuale pentru stimulare, pentru excitarea globului ocular. Au de a face cu explorarea, cu trezirea ochiului launtric. Autorul nu face concesii filmelor-de-unică-folosinţă. El e interesat de filmele care merită (trebuie) revizionate.  Indiferent de anul când sunt făcute, relevanţa lor nu poate expira. Adevăratele filme mustesc de sensuri. Ele trebuie văzute nu ca mijloace de recreere, ci ca mijloace de re-creare. Aşadar, volumul de faţă vorbeşte despre filmele care ne luminează dar, mai ales, despre cele care ne iluminează. Calea spre iluminare presupune însă un efort şi din partea noastră.  Nu ajunge doar să fii „în Zonă”. Totul depinde de noi. De atenţia, de reflecţia şi de reacţia noastră. Iluminarea nu e un rezultat al unor factori externi. Ea vine dinăuntru. În acest sens, Do-Re-Mi-ul propus de Marian este o iniţiere. Un prim pas pentru unii, o aducere aminte pentru alţii.
Cu această carte, Marian Rădulescu îşi întăreşte rolul de călăuză cinematografică, cu ajutor de la întâia sa  „călăuză”, Andrei Tarkovski (căruia îi dedică câteva  eseuri luminoase în Addenda). Autorul adresează o nouă scrisoare de dragoste către Cinema dar şi o propunere-invitaţie pentru şlefuirea interioară prin „filmele de conştiinţă”. Odată ce ţi-ai însuşit acest canon, ochiul nu va mai putea fi înceţoşat, păcălit, distras. Ochiul tău va fi curat. Şi va recunoaşte adevărata lumină.   


[1] Sunetul muzicii (regia: Robert Wise, 1965)

(Lucian MIRCU)


Sham Pearls on Real Swine

sursa: Hyperliteratura

titlu: Sham Pearls on Real Swine
autor: Franky Schaeffer
editura: Wolgemuth & Hyatt Pub, 1990
număr de pagini: 292
Cu un background protestant, regizorul, scenaristul şi scriitorul Franky Schaeffer caută, în această carte, Biserica despre care să poată spune că este „Stâlpul şi Temelia Adevărului”.
Sinopsis:
Liberalismul şi degringolada galopantă din bisericile protestante îl provoacă pe autor să se angajeze într-o aventură spirituală de căutare a „Bisericii adevărate”, sacramentale. Ea nu trebuie să fie „relevantă”, ci veşnică, pentru că doar ea poate oferi „trupul şi sângele Mântuitorului”.  

Pentru artistul Schaeffer arta „distruge, zideşte şi redefineşte”, „incomodează” şi – când este de calitate – „spune adevărul” şi „este interesată de orice”. La fel ca Biblia, arta „nu este definită de o perioadă istorică anume” şi explorează „imoralitatea şi imortalitatea”. Asemenea lui Hristos, „arta vine către păcătoşi, într-o lume imperfectă” şi doar „cei care se consideră perfecţi nu iubesc arta”. Arta este „materială şi totuşi veşnică”,  „oglinda lumii”, „puntea dintre trup şi suflet”.
Dimensiunea creştină din arta americană este pentru autor o „întoarcere la sentimentalismul ce confundă virtutea cu gingăşia”. În lumea artelor însă nu ar trebui să fie nicio deosebire între subiectele „laice” şi cele „religioase” pentru că „realitatea, ca şi Dumnezeu, este una”. Creştinii, spune el, ajung la artă doar „în lumea mare” din afara „ghetoului creştin”. Ideea de a produce „artă creştină” (muzică, literatură, teatru, film) – aşa cum o înţeleg fundamentaliştii şi evanghelicii de azi („ucigaşii artelor”) – este deci o aberaţie.
Slujirea liturgică în biserici, crede Schaeffer, nu ar trebui înlocuită cu trupe amatoare de mimi, ghitarişti sau de dans modern. Biserica este „păzitoarea sufletelor noastre şi a anumitor adevăruri ce nu pot fi negociate”. Ea trebuie doar să propovăduiască Evanghelia prin cuvânt şi faptă. Creştinul căutător de adevăr din ziua de azi nu trebuie considerat o „ciudăţenie mistică”. El e un om în carne şi oase care mai bine înjură când, neatent, se loveşte la degetele de la picioare, decât să spună din vârful buzelor „Doamne ajută!”.
Evanghelismul şi fundamentalismul pietist, catolic sau (neo)protestant, au compromis – afirmă Schaeffer – creştinismul. Nu e de mirare că lumea îl consideră acum absurd: aşa şi este. La capătul quest-ului său întru Adevăr, Schaeffer a îmbrăţişat Ortodoxia pentru paradoxul şi tainele ei. Volumul imediat următor, Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions, este continuarea odiseii în mediul ortodox american.

luni, 16 aprilie 2012

Jerusalem - Episode Six

16 aprilie 2012

Am ajuns şi în cel mai vechi oraş din lume (apărut, se spune, acum aproape 10000 de ani): Ierihonul. Întregul ţinut al Israelului şi Palestinei poartă însemnele evenimentelor biblice. Şi aici, în locurile de pelerinaj, Iisus Hristos este prezentat drept un „superstar”. Magazine şi tarabe, pe tot cuprinsul anului, fac profituri enorme din vânzări de obiecte religioase. O parte dintre ele (aproape nesemnificativă) te trimit spre un Hristos cu adevărat Pantocrator, spre o lume de imagini şi sunete articulate sub forma unui limbaj teologic (liturgic). Foarte rar se întâmplă să vizităm şi lăcaşuri unde pereţii comunică un singur limbaj, un singur film. Un astfel de lăcaş minunat (pe bună dreptate, stârneşte mirare) este biserica Naşterii Domnului din Ierihon, care mi-a amintit imediat de biserica Sf. Grigore Palama din Bucureşti. (Din păcate însă, măicuţe evlavioase – am dedus eu – nu s-au muţumit cu splendidele reprezentări bizantine de pe pereţi şi au introdus în biserică, spre a fi sărutate de pelerini/credincioşi, câteva picturi religioase necanonice, de influenţă apuseană, pictate pe lemn.) În majoritatea însă, predomină un cu totul alt univers vizual.     

Este cumva năucitor şi teribil să ştii că mergi – la propriu – pe urmele Nazarineanului şi ale prietenilor Săi (sfinţii). Să vizitezi locurile (sau presupusele locuri) unde s-au întâmplat momente cruciale din viaţa Sa: naşterea, prezentarea la templu, botezul, întâlnirile cu apostolii, ispitirea de pe munte, intrarea în Ierusalim, răstignirea, învierea, înălţarea etc. Îmi aduc aminte, involuntar, de Călăuza. Scepticul Scriitor de acolo (un fariseu modern) filosofa pe tema falsificării obiectelor de ceramică. Omul de azi, spunea el, poate fi uşor păcălit, poate lua un vas recent (dar prezentat ca fiind o antichitate) drept un veritabil vestigiu. Doar Călăuza nu-şi pune astfel de probleme, pentru că a înţeles că esenţa e în altă parte: în respectarea ritualului / rânduielii ca şi cum totul ar funcţiona normal. Ca şi cum ar exista Dumnezeu („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”). Altfel spus: săvârşirea binelui nu în vederea unei răsplătiri viitoare, ci dezinteresat, în numele deprinderii firescului şi al lepădării de orice automatism, de orice gest artificial.

duminică, 15 aprilie 2012

Jerusalem - Episode five

15 aprilie 2012

Am ajuns, pentru câteva ceasuri, în Palestina: la biserica Naşterii Domnului şi la două mănăstiri: Sf. Sava şi Sf. Teodosie. În fiecare din aceste locuri (ce au în comun o arhitectură masivă din piatră), pe lângă obişnuitele reprezentări apăsat romantic-realiste, am întâlnit – pe ici, pe colo – câteva icoane pe lemn sau chiar fresce purtând marca plasticii bizantine: hieratism, sobrietate, expresivitate ce vin parcă din altă lume.
Splendoarea acestora din urmă – atunci când nu eşti dependent de estetica barocului, de imagini ca de basm – te lasă mut de umire, te umple de încântare. O astfel de icoană care m-a umplut de admiraţie a fost seducătorul Deisis de la mănăstirea Sf. Sava. Mediul însă (pereţii bisericii) purta semne evidente ale picturii academic-romantice de tip Da Vinci. Disonanţa cu reprezentările bizantine presărate pe altar, pe câţiva pereţi, nu a fost sesizată de nimeni. Mă întreb dacă monahii sau mirenii ortodocşi din vechime (din a doua jumătate a primului mileniu) au rezistat iconoclasmului în numele reprezentărilor figurative - explicite, „cărnoase”, „umaniste”, baroce – legitimate de Renaştere sau Iluminism. Dacă s-a întâmplat astfel (dar e puţin probabil să fi fost aşa), nu s-a meritat osteneala. Sf. Ioan Damaschinul făcea neşovăitor distincţia între diferitele moduri de reprezentare a văzutului sau nevăzutului. Tot el spunea: „Arată-mi icoanele la care te închini, ca să-ţi spun ce credinţă ai.”  
Vizitatorilor de parte femeiască nu li s-a îngăduit intrarea în incinta mănăstirii Sf. Sava (aşa e rânduiala) şi au admirat doar peisajul arid (şi pitoresc) din preajmă.

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Jerusalem - Episode four

În ajunul Învierii am vizitat două locuri (patronate acum de romano-catolici) închinate Sf. Ioan Botezătorul. Între pelerinaje am făcut cunoştinţă cu doi foarte simpatici actori pensionari (soţ şi soţie) din grupul nostru. Ne-a legat o vorbă spusă de mine în treacăt (oare?) cu o zi în urmă. Afirmasem atunci că mi-aş fi dorit să vizitez Ierusalimul cu zece ani înainte, când l-aş mai fi prins în viaţă pe regizorul Mircea Săucan (Meandre, 100 lei), care la sfârşitul anilor 80 s-a stabilit în Israel. Aşa am ajuns să vorbim despre o groază de filme (româneşti şi străine), despre teatru, despre regizori români de film şi teatru care – din pricina conjuncturii – n-au putut să se afirme, despre Tarkovski, despre lipsa nuanţării şi a „jocului secund” în opusurile cinematografice româneşti de după anul 2000 răsfăţate de festivaluri şi de critică. La un moment dat, când am ajuns la o grotă în care se spune că a trăit, ca pustnic, Ioan Înaintemergătorul, peisajul semăna frapant cu unele decoruri din Nostalgia: coline sălbatice pe care creşteau diverşi arbuşti şi – ruptă parcă din “civilizaţie” – o şosea şerpuitoare de asfalt…
***
Pe la prânz, am ajuns cu întreg grupul aproape de zidurile cetăţii Ierusalimului, lângă una dintre porţi (Jaffa). După o oră de aşteptare s-au auzit primele urale şi strigăte în rândul mulţimii. Erau arabii creştini care chemau venirea Luminii şi proclamau Ortodoxia ca fiind „singura credinţă adevărată”. Câţiva din cei veniţi anume pentru acest eveniment la Ierusalim s-au strecurat clandestin – riscând să fie evacuaţi în forţă de gardienii (şi gardienele) ce aveau arme de foc în dotare – prin cotloanele bisericii Sf. Mormânt. Îndrăzneţi şi temerari, căţărându-se pe acoperişuri, forţând mulţimea dezlănţuită, hăituiţi de poliţişti, au izbutit să prindă loc mai aproape de altar şi să vadă cu ochii lor vestita „lumină de la Ierusalim”. Noi am aşteptat dincolo de zidurile Cetăţii. Lumina pe care am primit-o era, cum se spune, lină şi – preţ de câteva clipe – nu-ţi ardea părul şi pielea. Când a sosit vremea pogorârii ei, soarele – pe care-l priveau aproape toţi – strălucea într-un fel ciudat, hipnotizant.
Nu ştiu şi nimeni nu ştie cât element de ştiinţă şi câtă ficţiune se află în poveştile cu iz S.F. relatate de martorii acestei minuni – de acum sau din alţi ani. Oricum, Ortodoxia a fost, este şi va fi descoperită – ca o „devenire întru fiinţă”, ca o „întoarcere acasă” a minţii şi a sufletului omului – şi în afara acestei „dovezi”. Şi asta pentru că – prin frumuseţea Liturghiei – ea seduce, nu convinge: Ortodoxia (atunci când nu este amestecată cu practici străine de ea) este mai ales seducţie, nu o demonstraţie „ştiinţifică”, „relevantă”, „logică”. La fel ca în cazul „luminii de la Ierusalim”, mulţi văd, puţin pricep. Călăuza lui Tarkovski: „Totul depinde de noi, nu de Zonă”. Nu în sensul că noi facem toată treaba, pentru că e vorba doar de o punere de accent pe atenţia (şi replica) noastră atunci când suntem de înconjuraţi de „lumina vieţii”, de frumos, de adevăr, de iubire. Putem la fel de bine spune da sau nu.
***
După terminarea praznicului, o tânără vorbitoare de engleză m-a întrebat ce se petrece. I-am spus. Când am întrebat-o de unde este, mi-a răspuns la fel de candid, că e din Tel Aviv, dar că n-a mai văzut aşa ceva niciodată. Apoi şi-a aprins o ţigară pe care a împărţit-o cu prietenul ei. Viaţa bate filmul, încă o dată. Fără să ştiu, trăiam cu acest schimb de replici o secvenţă din aceeaşi Călăuză tarkovskiană. La capătul odiseii în care nu s-a întâmpat nimic (pentru că cei doi „călăuziţi” erau mult prea raţionali, inteligenţa lor nefiind „luminată” de Lumina Taborului, ci a ideologiei iluministe), Scriitorul îşi aprinde o ţigară în barul acela împuţit şi insalubru, iar Profesorul se uită şi el spre Călăuzul care, aşteptat de nevastă şi de copilul lor infirm, porneşte spre casă. Niciunul, nici celălalt nu a priceput nimic din ce li s-a întâmplat. Se aşteptaseră să întâlnească o călăuză îmbrăcată în costum de piele, ca un fel de „căpitan al răzbunării”, nicidecum un „debil mintal” care le vorbeşte despre o presupusă „cameră a  dorinţelor”, despre importanţa credinţei atunci când îţi doreşti să ţi se împlinească ceva. Însă acel ceva fără de care sufletul tău nu poate trăi, nu un moft oarecare. Cele două personaje din Călăuza, la fel ca mulţi din privitorii ştafetei de lumină din Ierusalim (ori de aiurea), încă înrobiţi de „mofturi” şi „fiţe”, nu sunt pregătiţi să intre în „camera dorinţelor” în care nu e loc pentru nimeni în afara propriei lor conştiinţe.   
***
A fost prima Înviere petrecută într-un mediu atât de efervescent multicultural. Cu trupe militarizate, cu forfota unei mulţimi hipereterogene (cultural, etnic, religios etc.). Până la urmă, oricum am întoarce-o, pe Hristos se cade a-L mărturisi oriunde: într-o cameră de trecere, în puşcărie, în tramvai, într-o cetate ce-şi măsoară zilele sub semnul acalmiei (deşi este supranumită Cetatea Păcii) sau într-o comunitate de „călduţi” ambetaţi de un agnosticism mai mult sau mai puţin amorţit, anchilozat. Probabil aceasta este lecţia Ierusalimului, a credinţei în Hristos de aici – aşa-zis din „diaspora”, în fond mai ca „acasă la mama ei” ca niciunde altundeva. (Nu pe aceste pământuri se născuse, crescuse şi învăţase Nazarineanul, nu fusese aici prins şi răstignit, nu se ridicase de aici la cer?)

vineri, 13 aprilie 2012

Jerusalem - Chapter three

14 aprilie 2012. Sâmbăta Mare. Descinderea spre locurile – pietrele – încărcate de istorie şi sfinţite de oameni (omul sfinţeşte locul) echivalează, şi în Ierusalim, cu o călătorie spre împărăţia kitschului din aşa-numitul Christian Quarter. Sigur, buticarii (poligloţi) trebuie să trăiască şi ei. Din icoane bizantine, canonice, din obiecte bisericeşti rafinate – nestridente, nepestriţe – nu-şi mai fac ei planul de vânzări în veac. În vecii vecilor chiar. Şi atunci recurg (în fericitele cazuri când cunosc diferenţa dintre artă şi kitsch, dintre o reprezentare autentică şi una contrafăcută) la vânzarea de tot felul de „obiecte religioase”, de „viţei de aur” în miniatură, confecţionaţi cu o lipsă crasă de orice eleganţă şi bun gust.
***
Iisus Hristos şi restaurarea omului. A primului om (Adam) şi a tuturor celorlalţi care i-au urmat. „Făptura nouă” – iată marea minune a lui Hristos (Nicolae Steinhardt). Nu prefacerea apei în vin, nu mersul pe ape, nu înmulţirea pâinilor şi nici tămăduirea ologilor, orbilor, leproşilor etc. „Cine e în Hristos e făptură nouă.” „Devenirea întru fiinţă” (Constantin Noica)  – iată sensul vieţii. Ortodoxia (dreapta slăvire a lui Dumnezeu) – iată „descoperirea firii omului” (Pr. Rafail Noica).
***
Prăznuirea Învierii: ameţitoare întoarcere (imaginară) în tmp, fascinantă odisee a întrebărilor fără vreun răspuns definitiv. Deşi îmi pare că – atunci când nu mai e tânăr la spirit – omul are tot mai puţine întrebări şi devine tot mai conformist. Începe aventura „devenirii întru fiinţă” cu entuziasm, iar după ce s-a blazat, înghite – pe nemestecate – orice. Păcat...

Jerusalem - Chapter two

13 aprilie 2012. Vinerea Mare. Dimineaţa devreme, în lounge-ul hotelului, zeci de etiopieni în costume naţionale aşteptau să pornească în pelerinaj spre locurile biblice din Ierusalim. Erau, mi se spune, copţi. Mulţi dintre ei trecuseră de a doua (şi, unii, chiar de a treia) tinereţe, dar îi însufleţea şi lumina prezenţa în Cetatea Sfântă de praznicul Învierii.
Pe măsură ce ne-am apropiat de oraşul vechi, de cartierul creştin, am dat peste jeepuri de gardieni şi trupe de poliţişti înarmaţi până-n dinţi pentru a face faţă mulţimii în curs de dezlănţuire în ajunul şi cu ocazia marelui praznic. Am înţeles abia atunci semnificaţia scenelor cu tancuri şi cu gardieni înarmaţi cu mitraliere din Jesus Christ Superstar. Pe străzi, în locuri asiduu frecventate de turişti sau de ultra-religioşi, se intersectau evrei, musulmani, creştini.
Din cele văzute azi am rămas cu statuia Dreptului David cântând la harpă. Chipul îi era  molestat de iconoclaşti, care – asemenea legionarilor ce l-au ologit pe simpaticul Limbă, în Revanşa – i-au retezat proorocului nasul. La mormântul său am găsit două camere pentru rugăciune (una pentru bărbaţi, alta pentrru femei). De după un paravan se auzea o rugăciune cântată de nişte evrei. În general, ni se spune, e bine să evităm întâlnirile (de gradul unu, doi sau trei) cu ultraortodocşii mozaici. Şi le-am evitat.
Mănăstirea „Sfânta Cruce” este admirabilă pentru locaţie, piatra din care e zidită şi pentru frescele bizantine (sau ce-a mai rămas din ele). Peste splendoarea de chipuri pictate după canon, cu o desăvârşită atenţie (la culori, forme, duhul imaginii), se suprapun imagini mai noi, necanonice, renascentiste, aşa-zis neobizantine. Poate că doar alte valuri de iconoclasm, de barbarie să le clintească din loc. La fel ca în majoritatea bisericilor de acasă, amestecul de hieratic (transfigurativ, bizantin) şi pestriţ (realist, neo-bizantin) pare bine asimilat în structura iconografică şi nimeni din cei care se prosternează în faţa acestor imagini nu pare în vreun fel deranjat sau scandalizat. Dar, aflu de la preotul-ghid, vom vizita şi un lăcaş mănăstiresc unde conceptul audio-vizual este unitar, bizantin.       
Pe colinele Ierusalimului, măslini, palmieri, portocali şi lămâi – unii în floare şi cu fructe – cât cuprinde. Şi o arhitectură specifică, foarte asemenea celei din Edinburgh. Aceleaşi forme de pietre, aceeaşi culoare ocru-pământie să fie oare aici pricină de monotonie? Poate, pentru unii, dar – la fel ca în capitala scoţiană, unde clădirile la fel de geometrice sunt predominant gri – arhitectura clădirilor emană bun gust şi rafinament. 

joi, 12 aprilie 2012

Jerusalem - Chapter one

12 aprilie 2012. Anul acesta, după calendarul Bisericii Ortodoxe, e Joia Mare. Cu doi ani în urmă, în joia din Săptămâna Patimilor, ni se năştea al doilea fiu, Ioan. Anul trecut, într-un spital din Szeged, mama a suferit o serioasă intervenţie chirurgicală pe creier, după care a intrat în comă şi – nouă zile mai târziu – a avut parte de experienţa supremă: întâlnirea cu „lucrurile de pe urmă”. La aproape un an de la intrarea ei în „vacanţa cea mare” o purtăm în suflet şi îi simţim prezenţa. Împăcarea cu care s-a despărţit de această „lume a umbrelor” prin care noi, cei care-am rămas, încă mai rătăcim, ne este nesecat izvor de lumină. Stropi din această pace-împăcare a mamei s-au revărsat, centrifug, spre alţii din familia noastră care (puteau să n-o facă) i-au primit şi i-au înmulţit. Şi poate că de acolo, din ceruri, mama ne veghează chiar acum – cu bucuria pe care şi-a pregătit-o pentru „marea trecere” – în Ierusalim. Poate că această venire a noastră în Cetatea Păcii – darul prietenilor noştri: Petre, Gabriela, Lamia, Laura – este, într-un fel, co-„regizată”, la prezentul continuu, şi de mama...
Abia în avion, puţin înainte de aterizare, am început să conştientizez aventura ce urma să înceapă. De acolo, de sub nori, priveam la geometria blocurilor din ciment / piatră şi am fost seduşi de (aparenta) ordine a cetăţii. În centru aveam să privim de foarte aproape acele străzi pavate, acele ziduri de piatră bine şlefuită alb-crem despre care, deocamdată, credem că este partea cea mai frumoasă de aici. Am ajuns, puţin înainte de miezul nopţii, la biserica de pe lângă Sfântul Mormânt, iar din lespedea de piatră ieşea mir. Cred că locul ar avea o putere de seducţie vizuală şi mai mare dacă de pe pereţi ar lipsi tablourile religioase (nu puţine) de sorginte pietistă, iar de pe străzi tarabele sau buticurile ce vând tot felul de crucifixuri şi reprezentări picturale străine, vai, de apofatismul credinţei ortodoxe. Oricum, ca arhitectură (nu acelaşi lucru se poate spune despre pictură), locul este fascinant.
Mi-am amintit de Dostoievski şi de a sa butadă: „Dacă mi-ar dovedi cineva, cu argumente, că adevărul e în altă parte, nu în Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos.” Există un mister de nepătruns în Povestea Poveştilor, fără de care viaţa întreagă a omului n-ar mai avea niciun sens. A-l minimaliza, a-l „explica” ori a-l „combate” ştiinţific înseamnă – vorba poetului – a ucide tainele şi adâncul mister de pe flori, din buze şi morminte. Ori de acolo de unde, an de an (atunci când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Învierea), apare Lumina lină de la Ierusalim.     

P.S. Ajunşi la hotel ne-am întrebat, o dată în plus, de ce numai la noi în cameră se află un pătuţ de bebe şi un fotoliu-pat, parcă instalate anume pentru copiii noştri care au rămas acasă, alături de bunicii lor...

marți, 10 aprilie 2012

TARKOVSKI TRĂIEŞTE!


Într-o seară de marţi din Săptămâna Patimilor, în anul 2012, un mai tânăr amic de-al meu, un jurnalist împătimit de cinema, avea să revadă Andrei Rubliov. Şi nu oriunde, ci într-o cochetă sală de cinematecă din Bruxelles. Feed-back-ul său entuziast, trimis după vizionare, mi-a amintit că ceea ce au scris nişte chilieni pe pancarte, la o retrospectivă cu filmele regizorului – TARKOVSKI TRĂIEŞTE! - este mereu adevărat. Şi pentru că el nu-şi publică gândurile (decât cu parcimonie) pe blogul său, am socotit că trebuie să le pun eu pe share: „Uite, rezumat la o frază de profan, ce am înţeles eu: Cum să-ţi găseşti liniştea interioară ca să realizezi Ceva care să dăinuie când eşti înconjurat numai de barbarie (să fi fost barbaria din jurul lui Tarkovski însuşi?). Şi să reuşeşti (dovadă icoanele din final). Dincolo de asta, aşa, pe repede înainte şi sub prima impresie: cred că am văzut cea mai puternică secvenţă de cinema de până acum – invazia tătarilor şi masacrul, care aproape m-au făcut să plâng (dincolo de simbolistica sa, întreagul episod e uluitor de maiestuos regizat şi coregrafiat: haosul atent controlat, surprinderea momentelor de spaimă dar şi de credinţă, scurtele (perfect de bine dozate) cadre cu chipurile morţii şi ale nebuniei, acel cadru tulburător în care camera se opreşte câteva secunde pe chipul calului alb înainte de pătrunderea în catedrală, plus muzica etc.). În plus, există ceva aparte în filmul ăsta, ca şi în Oglinda şi Călăuza (celelalte două filme văzute recent şi mai atent), pe care nu ştiu să-l exprim în cuvinte. Cred că ţine de întreaga atmosferă, de felul în care e construit fiecare cadru şi de încărcătura lor. Aşa cum am mai spus, filmele lui sunt parcă o continuă stare de spirit, în care intri şi în care te trezeşti suspendat undeva – nu eşti nici în realitate, nici în poveste, nici în S.F., nici în parabolă, nici ..., nici ..., nici .... În rest, prologul m-a făcut să-mi amintesc de unele vise de acum mai mulţi ani în care zburam inexplicabil pe deasupra copacilor şi a pământului şi vedeam cum mă prăbuşesc. Mi-e era extrem de teamă, dar în acelaşi timp simţeam şi un fel de plăcere ...” 

luni, 9 aprilie 2012

N Steinhardt: Dăruind vei dobândi

sursa: Hyperliteratura

titlu: Dăruind vei dobândi
autor: Nicolae Steinhardt
editura: Polirom, Seria de autor N. Steinhardt, 2008
număr de pagini: 592
Nicolae Steinhardt adresează o serie de „cuvinte de credinţă” (iar a crede înseamnă îndeosebi „a crede necrezutul”) menite să-l apropie pe cititor de esenţa învăţăturii creştine, care e „această descoperire a fericirii”
Sinopsis:
Anii de temniţă (unde s-a botezat, clandestin) au fost, pentru Nicolae Steinhardt, o „şcoală a curajului” de unde a plecat încredinţat că trebuie să se ferească de şovăială, să-şi impună a fi statornic în hotărâri. Că trebuie a socoti frica – „năpasta lumii” – „ca pe un păcat de moarte”. Că trebuie a privi mereu lucrurile „cu spirit larg şi tolerant”.

Nici vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor, nici înmulţirea pâinilor, umblatul pe ape, tămăduirea demonizaţilor sau învierea morţilor nu reprezintă, pentru Monahul Delarohia, „minunea cea mare şi fără seamăn”. Ceea ce îl copleşeşte la Hristos e „prefacerea totală a omului”. Printr-o împreună-lucrare, căci nu atât faptul că Dumnezeu e perfect trebuie să ne bucure, ci posibilitatea omului de a se înalţa deasupra condiţiei sale animalice şi trupeşti ca să se poată îndumnezei. Doar pe acest drum al desăvârşirii va putea omul să se privească şi judece pe sine „din afară”, aşa cum, „neîntrerupt, necruţător, netulburat”, îi judecă pe cei din jurul său.
Deosebit de semnificativă (pentru  felul în care Nicolae Steinhardt şi-a asumat crezul) este citarea şi comentarea unui text al poetului Henri Michaux despre un candidat la călugărie: „În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştii, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am. Firesc ar fi fost să fie respins de îndată. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină, dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele tău eşti dator să-l ajuţi cu tot ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.”
Un loc aparte îl ocupă „metamorfozele demonismului” în planul vieţii publice: „tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul”, dar şi „prefacerea libertăţii în nebunie,desfrâu, dezmăţ, anarhie”. Ambele îi par „nefireşti, primejdioase şi demonice”. Vrednică de căutat şi urmat rămâne numai „calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului”.

duminică, 8 aprilie 2012

Święty interes / Afacerea sfântă

Filmul lui Maciej Wojtyszko este o comedie bine temperată despre satul polonez de la începutul mileniului trei, în care triumfă haimanalele, haidamacii şi „descurcăreţii”.
Doi fraţi se reunesc, după ani de zile în care n-au mai ştiut unul de altul, atunci când află că tatăl lor a murit. După ceremonialul îngropăciunii sunt dezamăgiţi să afle că defunctul lor părinte şi-a lăsat averea imobiliară (casa şi pământul) unor organizaţii de caritate, dar îi înveseleşte brusc vestea că s-ar putea îmbogăţi pe seama automobilului din hambar, cumpărat  cândva de tatăl lor de la însuşi Karol Woytyla (aka Papa Ioan Paul al II-lea). Pun la cale o serie de planuri, care de care mai avantajoase. Dar nu sunt singurii. Maşina cu pricina este râvnită – între alţii – şi de primarul afacerist, cu veleităţi de politician – fără scrupule – în ascensiune. Acesta întocmeşte ad-hoc o întrunire cu sătenii, unde fiecare cotizează cu bani ca să câştige dreptul de a sta câteva minute în „maşina miraculoasă” (despre care s-au şi născut o grămadă de legende).
Nu importă succesiunea de încurcături născute din presupusa „lovitură” pe care fiii moştenitori ar putea să o dea. Ceea ce merită atenţie este felul în care localnicii se raportează la acest „viţel de aur”. Sunt de-a dreptul duioşi în clipele „de taină” pe care le petrec, atunci când le vine rândul, în scaunul şoferului din maşina „sfântă” (atinsă fiind cândva fostul papă ce tocmai fusese beatificat). Acolo, în faţa volanului, îşi spun păsul, iar of-urile lor (mai mult sau mai puţin egoiste şi materialiste) au un farmec dezarmant. Aceasta este „afacerea sfântă” la care participă fiecare cu „acţiuni”.
Şi încă ceva. Filmul ar fi fost mult mai sărac fără prezenţa mucalită a celui numit „idiotul satului” (ce aminteşte de mai vechile filme cehe de Jiři Menzel: Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag ş.a.). Acest tânăr abia ieşit din adolescenţă este îndrăgostit de o fată „cu fiţe” pentru care e gata oricând să se pună în posturi ridicole. Când iubita îi face avansuri, începe să-i spună de visele cu Iisus, de la care ar fi aflat că lumea va dispărea dacă toţi devin răi. Ori împreunarea „clandestină” (fără binecuvântarea autorităţilor bisericeşti) cu care fata îl ispiteşte este – în ochii lui – o faptă rea. El însă nu vrea să fie rău şi se mulţumeşte doar să spună, în gura mare: „Cred c-am să fac o nevroză sexuală”. La final, când barajul din sat este luat de apele dezlănţuite, îi vedem – în fine – iubindu-se într-o barcă ce pluteşte pe apele care au inundat satul. Secvenţa, apăsat poetică, pare decupată din Vremea ţiganilor de Kusturica

marți, 3 aprilie 2012

Erratum - un film de Marek Lechki (2010)

Existenţa oarecum ternă a unui tânăr de 30 de ani, aparent împlinit în societate, este pusă la încercare de o călătorie de afaceri „la obârşie, la izvor”, adică în localitatea natală.   

După o lungă pauză, un fiu se reîntâlneşte cu tatăl vârstnic (de care-l desparte o răceală stânjenitoare), cu prieteni din adolescenţă, cu trecutul când totul era „tânăr şi clar”. La întoarcerea spre acasă, accidentează grav un homeless bătrân, „complet degenerat”, care îşi va sfârşi zilele înainte de a ajunge la spital. Crima săvârşită – în ochii justiţiei – nu este însă „atât de gravă” (boschetarul consumase alcool, se afla nejustificat pe partea carosabilă a drumului etc.), astfel că legea îl absolvă de vinovăţie. Dar în ochii săi? Poate că tocmai sentimentul nemărturisit de vinovăţie pentru lipsa de comunicare cu propriul tată îi dă puterea să afle cine a fost amărâtul pe care, involuntar, l-a ucis (unde locuia, cu ce se ocupa, ce familie avea etc.).

Filmul de debut al lui Marek Lechki este – dacă se poate spune aşa – cinema pur-sânge. În tradiţa bogată a şcolii poloneze de film (Erratum este din aceeaşi familie cu Iluminare, cu Structura cristalului, cu Domnişoarele din Wilko ş.a.), Lechki nuanţează cu o mare forţă de expresivitate audio-vizuală (griurile şi tonurile predominant verzi-cenuşii din decor electrizează privirea, aşa cum coloana sonoră cu armonii de elegie seduce auzul)  semnificaţiile unui fapt aparent divers. Titlul trimite nu spre o eroare oarecare din viaţa unui om, ci spre însăşi greşeala care a frânt cel dintâi zbor personajului ce trece acum printr-o dificilă perioadă de criză (încercare, judecată) a sinelui propriu, când îşi reconsideră opţiunea pentru profesie (visa să studieze muzica, dar – excalamă într-un moment de descătuşare – a ajuns la un „căcat de şcoală de contabilitate de trei ani”) şi mai ales gestul egoist de a-şi abandona cândva tatăl, „singur şi bolnav”, după moartea mamei. 

Fără nicio undă melodramatică sau obositor-moralizatoare, povestea din Erratum ­– ce aminteşte deopotrivă de În numele tatălui şi de Plecări (Okuribito) – îşi urmează traseul din „punctul mort” al rătăcirii unui „fiu risipitor” până în pragul nebănuitei „iluminări” sau „schimbări la faţă”.