N Steinhardt: Dăruind vei dobândi

sursa: Hyperliteratura

titlu: Dăruind vei dobândi
autor: Nicolae Steinhardt
editura: Polirom, Seria de autor N. Steinhardt, 2008
număr de pagini: 592
Nicolae Steinhardt adresează o serie de „cuvinte de credinţă” (iar a crede înseamnă îndeosebi „a crede necrezutul”) menite să-l apropie pe cititor de esenţa învăţăturii creştine, care e „această descoperire a fericirii”
Sinopsis:
Anii de temniţă (unde s-a botezat, clandestin) au fost, pentru Nicolae Steinhardt, o „şcoală a curajului” de unde a plecat încredinţat că trebuie să se ferească de şovăială, să-şi impună a fi statornic în hotărâri. Că trebuie a socoti frica – „năpasta lumii” – „ca pe un păcat de moarte”. Că trebuie a privi mereu lucrurile „cu spirit larg şi tolerant”.

Nici vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor, nici înmulţirea pâinilor, umblatul pe ape, tămăduirea demonizaţilor sau învierea morţilor nu reprezintă, pentru Monahul Delarohia, „minunea cea mare şi fără seamăn”. Ceea ce îl copleşeşte la Hristos e „prefacerea totală a omului”. Printr-o împreună-lucrare, căci nu atât faptul că Dumnezeu e perfect trebuie să ne bucure, ci posibilitatea omului de a se înalţa deasupra condiţiei sale animalice şi trupeşti ca să se poată îndumnezei. Doar pe acest drum al desăvârşirii va putea omul să se privească şi judece pe sine „din afară”, aşa cum, „neîntrerupt, necruţător, netulburat”, îi judecă pe cei din jurul său.
Deosebit de semnificativă (pentru  felul în care Nicolae Steinhardt şi-a asumat crezul) este citarea şi comentarea unui text al poetului Henri Michaux despre un candidat la călugărie: „În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştii, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am. Firesc ar fi fost să fie respins de îndată. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină, dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele tău eşti dator să-l ajuţi cu tot ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.”
Un loc aparte îl ocupă „metamorfozele demonismului” în planul vieţii publice: „tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul”, dar şi „prefacerea libertăţii în nebunie,desfrâu, dezmăţ, anarhie”. Ambele îi par „nefireşti, primejdioase şi demonice”. Vrednică de căutat şi urmat rămâne numai „calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului”.