Taxi driver

Flashback: Schitul Darvari din centrul Bucureştilor – o oază de linişte, de splendoare iconografică (iconostasul bisericii şi al paraclisului, dar şi fresca). În mijlocul acelei oaze, două nedumeriri. Mai întâi, „icoana făcătoare de minuni” cu Maica Domnului şi Pruncul Iisus, care nu este decât un tablou religios cu puternice tuşe pietiste. Apoi, reprezentările cu Dumnezeu-Tatăl, „Cel Vechi de Zile” (Facerea lumii, Alungarea din rai a lui Adam şi a Evei etc.) Căruia nu poţi să-I vezi chipul fără a muri numaidecât. După vizita la schit, o altă vizită de neuitat, acasă la tatăl Lamiei: nonagenarul actor care-l interpreta, în 1976, pe trufaşul (dar „recuperatul”) doctor Pavel, personajul principal din Singurătatea florilor.

Cred că motivul pentru care Singurătatea florilor se reţine este că personajele nu vorbesc „de capul lor”. Au mereu un „volant”, caută – fiecare în felul său – o „îndreptare”, o mai bună aşezare în raport cu personajul principal. Singurul care vorbeşte „de capul său” e doctorul Pavel, cel care – în film – are o zi grea şi „nu este nici obişnuit, nici pregătit pentru zile grele”. Întreaga poveste se derulează, aici, în jurul unui „ca şi cum”. Toţi se poartă cu el, chiar şi atunci când îl tratează cu asprime, ca şi cum l-ar iubi. Întâlnirile sale (cu un fost prieten din tinereţe, cu fosta soţie şi cu fiica lor, cu un fost elev, cu fratele său) din această zi revelatoare sunt tot atâtea „bătălii”. Există, în Singurătatea florilor, o singură întâlnire care nu este o „bătălie”, ci o informală şedinţă de psihoterapie. „Artizanul” ei: un şofer de taxi neobişnuit de sfătos (Toma Caragiu). Neobişnuită este şi răbdarea sa, ştiinţa de a asculta, de a înţelege şi de a-şi iubi (în absenţa oricăror motive) aproapele. Iar aproapele său este, vreme de câteva curse cu taxiul, acest doctor neîmpăcat cu sine (şi cu lumea) ce încearcă să dăruiască, fără succes, un buchet de flori prietenilor, rudelor apropiate sau unor cunoştinţe de ocazie (Radu Beligan). Nimeni nu vrea să i le primească pentru că, venind din partea lui, sunt ca de plastic.

Surprinzătoare, în Singurătatea florilor, este nu purtarea ursuză şi acră a doctorului, ci bunătatea şi înţelepciunea duhovnicească a şoferului de taxi. Neghiobiei şi egoismului li se răspunde cu înţelegere şi blândeţe. Tot dialogul „maieutic” din acest road movie nu este altceva decât o ruşinare restauratoare a celui care se crede autosuficient, care „jigneşte pe cei din jur şi atunci când tace”, dar va înţelege până la urmă cuvântul „duhovnicului” său: fericirea omului se află atunci când ştii să legi, armonios, toate aspectele vieţii. Doctorul Pavel, ajutat de un sfătos taxi driver, trece peste etapa remuşcării sterile (şi nerodnice), deprinzând treptat calea metanoiei. Înţelege, la final, că „atunci când nu merge ceva în urmă, nu e bine să o iei prea repede înainte”.

Zona

De la Iisus Hristos zicere: „Tot ceea ce veţi cere cu credinţă veţi primi.” Nota bene: cu credinţă. Călăuza lui Tarkovski, un fel de „nebun întru Hristos”, duce curioşii (ori nevoiaşii) înspre „zona” în care – se spune – se împlinesc toate cele cerute, în taină, cu credinţă. Cu dreaptă (lucrătoare, ziditoare, restauratoare) credinţă.

Călăuza este (şi) un fel de reeditare a poveştii din Solaris, realizat de regizor cu vreo şapte ani în urmă. Nu este vorba de nimic misticoid în apologurile tarkovskiene. Minunea (miracolul) nu exclude şi nu anulează aportul raţiunii – dimpotrivă. Atâta doar că raţiunea trebuie să fie îmbisericită (iar nu autosuficientă). Minunea se petrece doar dacă omul îşi curăţeşte în prealabil inima, ochiul, simţurile, ca să o poată recunoaşte. În plus, ni se spune că „totul depinde de noi, nu de Zonă”.  Minunea, aşadar, este o „împreună lucrare”, o „co-laborare”. La fel ca Rugăciunea. Dar cum să înţeleagă asta Profesorul şi Scriitorul, care pătrund în „zonă” cu „gânduri necurate”? Unul vine din dorinţa de a o arunca în aer (la fel cum ştiinţa modernă este predispusă la eradicarea oricărei forme de transcendent, de mister, „ce nu poate aduce fericire nimănui”), altul din plictiseală, dintr-o curiozitate vicleană, înecată în trufie luciferică. Niciunul din ei nu trece „pragul” din „ultima cameră”. Niciunul nu este pregătit să se mărturisească. Fiecare este gata oricând să-l „spovedească” (blameze, clevetească, anuleze) pe celălalt. Amândoi îl dispreţuiesc pe cel care, altruist, le oferă şansa de a ajunge la „făptura cea nouă”. La întoarcerea din „zonă”, Profesorul şi Scriitorul rămân în picioare, la un bar, cu câte o votcă în faţă. Nu spun nimic. Cu ochii goi privesc înspre a treia „persoană” a „treimii”, care se reîntoarce acasă, împreună cu femeia sa, cu fetiţa lor invalidă (o „pedeapsă a Zonei”, zice unul din ei) şi cu un câine pe care l-a întâlnit în „zonă”.

Călăuza lui Tarkovski este, poate, cel mai frumos poem-apolog (apofatic, încifrat, subtil) dedicat Bisericii şi (aparent) apusei civilizaţii liturgice. Căinţa lui Abuladze, realizat cinci ani mai târziu, îşi dezvăluie (însă pe şleau, explicit) mesajul şi „codul” secret: „Ce drum e acela care nu duce la Biserică?” Şi unul, şi celălalt sunt filme-icoană prin aceea că trimit privitorul (atent şi treaz, care şi-a pregătit, în prealabil, antenele potrivite de recepţie) nu atât la un alt film, ori la cinema în general, cât la Biserică.