Am fost, de toți, vreo 30 de rătăciți. Locurile au început sâ se umple două ceasuri mai târziu, când a început semifinala Croația-Anglia. Proiecția, care a început (și s-a terminat) pe lumină, a acoperit (după calculele mele) doar a cincisprezecea parte din ecranul panoramic al grădinii Capitol (coprarabil cu cel dintr-o sală de I-MAX). A fost multă muzică rock marca No Smoking Orchestra, am văzut secvențe de arhivă (nu doar cu Maradona, ci și scene scurte din câteva filme de Kusturica - Ții minte, Dolly, Bell; Tata în călătorie de afaceri; Underground; Pisica albă, pisica neagră; Viața e un miracol) și câteva momente de "confesiune" ale mondialului superstar, victimă a supradozelor de cocaină și a vedetismului (sau mega-vedetismului). Plus niște scenete în care se vorbește despre ritualurile așa-zisei biserici "maradoniene", unde "crezul", "rugăciunile", "coregrafia" și "sacramentele" sunt o parodie la adresa textelor liturgice. Un fost coleg de gimnaziu și liceu, mai mult microbist decât cinefil, mi-a spus - după terminarea proiecției, stătea în spatele nostru - că le-a găsit grotești. Dar grotesc e însuși comportamentul celor e transformă fotbalul sau orice altceva (inclusiv poltica) într-o religie. Al celor ce-și consideră "idolul" un "Dumnezeu întrupat". Mie nu mi s-au părut grotești. Ci semne ale brandului Kusturica. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost ușurința cu care același Kusturica l-a lăsat pe Maradona să vorbească, repetat, despre - între altele - cinismul și amoralismul politicienilor occidentali (americani sau americanizați), în vreme ce îi proslăvea pe Che Guevara și pe Fidel Castro. Ca și cum aceștia (doar ei!) ar fi umblat cu mâinile curate. Nu doar Maradona gândea așa, ci sute de mii, chiar milioane de fani de-ai săi din Argentina și America Latină. La un moment dat, fotbalistul spune că toți (mai puțin chinezii) suntem o colonie americană. Aici sunt de acord cu el. Cultura pop (de la muzică la filme și programe TV), sortimentele de fast food, firmele de hipermarket etc. sunt uniformizate peste tot.
Fostul meu coleg a fost atins de "spovedania" publică a lui Maradona, de "mesajul" pe care l-a transmis lumii. A văzut în filmul lui Kusturica latura "educativă", fără să remarce că portretul pe care âl face fotbalistului e extrem de subiectiv, că "spovedania" nu are nimic cu metanoia, ci e doar o formă exhibiționistă (și inutilă) de remușcare. Mă întreb însă câți din spectatorii reali sau potențiali ai filmului au înțeles / ar înțelege că cinismul nu ține de ideologie (că și "imperialiștii" și "revoluționarii progresiști" sunt deopotrivă de criminali) sau că dependența de droguri (care te poate distruge) trebuie (și poate fi) evitată. Mai degrabă cred că neastâmpăratul de Kusturica a făcut acest documentar știind prea bine că milioane de spectatori caută exact acest tip de excese, venerând "zeii întrupați" care - cu asupra de măsură și în felurite chipuri - sparg normele și convențiile sociale.
Altfel, după vizionarea documentarului despre Maradona, m-am hotărât să-i arăt lui Ioan nu meciuri de football sau alte filumețe cu / despre Maradona, ci Pisica albă, pisica neagră de Kusturica. Până acum a văzut doar Viața e un miracol și Calea Lactee.
