Despre cei
chemaţi, ceva mai devreme ca noi, „acolo unde nu este durere
nici
intristare nici suspin, ci viata fara de
moarte”, se spune că frumos este a grăi „numai de bine” („morţii cu morţii, viii cu viii”).
Totuşi, se mai întâmplă (nu de puţine ori) a uita ori a nesocoti aceste vorbe
din străbuni venite (şi, ne asigură folkistul, „tot ce-i străbun nu piere”). De
fapt, nu respectăm îndeajuns plecarea lor pe drumul fără întoarcere, nu
înţelegem cum să ne raportăm la absenţa lor ireversibilă. Ne purtăm, atunci
când îi grăim de rău (ei nemaifiind ei printre cei vii), de parcă prezenţa lor incomodă
ar fi reală. De parcă nici n-ar fi
trecut pragul spre veşnicie. Într-un fel, poate că ne răzbunăm nu atât pe ei,
cât pe ceea ce considerăm că este moştenirea lor „post-mortem”. Ne tulbură şi
ne sperie gândul că răutatea şi viclenia lor, cărora ştim că s-au făcut
părtaşi, e fără de moarte.
În „clipa cea
repede”, atitudinea noastră faţă de implacabilul jucător de şah din A şaptea pecete de Bergman este şi
rămâne o taină de nepătruns. Cum putem şti vreodată cu certitudine dacă – în
cele din urmă ale lui clipe – omul care s-a săvârşit s-a purtat precum tâlharul
din dreapta sau precum cel din stânga lui Hristos pe cruce? (Sigur, ne putem
întreba şi când anume, la ce vârstă, începe omul să-şi merite numele de
tâlhar.) Nu ştim, dar ne purtăm ca şi cum am şti că greşiţii noştri cei întru
adormire sunt încă deparete de căinţă. Numai astfel se explică iuţeala cu care nu
pregetăm a-i înfiera. Nu altfel procedăm şi cu greşiţii noştri care încă mai
fac umbră pământului. Ne cramponăm de o vorbă sau de-o faptă spusă nouă care
ne-a durut, ne-a căzut rău, ne-a făcut să-l „scoatem de la inimă” pe cel care ne-a
greşit. Nu mai credem în poveşti despre pocăinţă, despre „devenirea întru
fiinţă”, despre „umanizare”, despre birunţa binelui. Dar credem în basmele cu monştri,
în care „părintele minciunii” are ultimul cuvânt de spus. Credem cǎ „Dumnezeu e sus, omul pe pǎmânt şi dracul dedesubt”. De
ce n-am crede – se întreba căndva Brâncuşi – cǎ, vii şi adormiţi, locuim toţi
împreunǎ, aici pe Pǎmânt, în „una şi aceeaşi lume” („a vast similitude interlocks
all” – Walt Whitman)? Că atât unii, cât şi ceilalţi – în chip nevăzut – sunt cu noi şi se bucură de nevoinţa
noastră întru desăvârşire. Că ne văd chiar atunci când noi nu îi vedem, ci îi
credem mult prea departe de noi pentru a ne afla gândurile, vorbele, faptele.
În realitate (acea realitate magică, în care fantasticul şi realul – ca în
Dostoievski – sunt două feţe ale aceleiaşi monede), cei morţi sunt printre noi.
Aşa cum se întâmplă în Povestirile lunii
palide după ploaie cu Miyagi, femeia defunctă a olarului Genjuro. Dezlegat (printr-o întâlnire „de taină” cu
un înţelept, care l-a „spovedit” de vraja unei „frumuseţii străine”), Genjuro îşi
vine în fire. Se eliberează de „efectul de peşteră” şi se întoarce acasă, unde
îl aşteaptă fantoma soţiei credincioase. În dimineaţa următoare va înţelege că
totul nu a fost decât un vis, iar vocea soţiei, acum din altă lume, îl asigură – ca un Pantocrator – că îi va fi în
continuare alături. Că, deşi nu mai este în acelaşi realitate cu el, îi va da
putere să creeze, să-şi făurească, cu şi mai mare râvnă, vasele de ceramică
pentru care trăia.
