Undeva, într-un orăşel de provincie, doi tineri absolvenţi de liceu (George Mihăiţă şi Vladimir Găitan) se încaieră după ce s-au îmbătat la o cârciumă. Autorităţile promit să îi scape de pârnaie în schimbul realizării unui film educativ pentru tineret – o reconstituire cât mai „realistă” a „faptelor imorale” săvârşite – „ca să vază tot poporul unde duce alcoolul”[1]. „Regizorul” reconstituirii din film (ce se va termina tragic pentru unul dintre tineri) este când Miliţianul (Ernest Maftei), când Politrucul (Ştefan Moisescu), când Operatorul (Niki Wolz) – totul sub atenta supraveghere a Procurorului (George Constantin), vedeta locală.
Personajul zurbagiului Vuică[2]
(interpretat de Mihăiţă) este total neadaptat la sistem. Nu pare să aibă un
domiciliu stabil, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, un parazit, un coate
goale şi o haimana. Este un „câine de pripas”, un „nebun pentru (întru)
libertate” – „soluţia a doua a ieşirii dintr-un univers concentraţionar”
(Nicolae Steinhardt). Autorităţile l-ar putea oricând închide, hărţui, dispreţui,
batjocori: dar „le scapă”. Pentru că e slobod la gură şi dă glas celor mai
primejdioase anecdote, pentru că nu ştie ce-i respectul şi toate le ia de sus,
spune ce-i trece prin minte şi rostește adevăruri pe care ceilalţi nu şi le pot
îngâdui, e singurul personaj liber, liber, liber al Reconstituirii. Şi, la
final, tocmai el va fi răpus – chiar dacă indirect – de sistem. Ori asta nu i
se putea ierta lui Pintilie. (Nicolae Ceaușescu: „Reconstituirea
critică
nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în
fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este că se prezintă
tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real[3].
Și pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni[4].”)
Puţin spaţiu media ocupă, în România (de dinainte sau de
după 1989) personajul Profesorului (Emil Botta) din Reconstituirea. „Micile sale gesturi sugerează tensiunea înfruntării lui cu procurorul
ori patetica neputință de a stăvili proliferarea răului” (George Littera). De
neuitat ultimul cadru în care apare în film: după ce a vomitat crema de
mandarine pe care o pronunţă silabisit („O-rien-tal”) şi o consumă exagerat,
este luat şi dus în jeep-ul Miliţiei, ca să-şi revină. Din ordinul
Procurorului, care – aflăm de la agramatul Miliţian – e „pânea lui Dumnezeu”. I
se vede numai o parte din chip, privind în gol spre geam. Ai impresia că nu
este într-o maşină, ci într-o celulă, căutând – împietrit şi absent – să
străpungă cu privirea geamul maşinii-puşcărie. Şi România era toată, atunci
(acţiunea filmului se petrece în 1961), o imensă puşcărie – nu atât pentru
infractori „de drept comun”, cât mai ales pentru cei – asemenea Profesorului – „indezirabili”
politic.
„Consider
că șocul Reconstituirii este un șoc
vital, regenerator, că el este preludiul altor șocuri, care vor înlocui un
cinematograf al mistificării printr-un cinematograf fidel, în mod fanatic fidel
adevărului...” – afirma Lucian Pintilie la începutul anilor 70. Ceea ce a urmat
– până în 1989 – a fost nu atât „un cinematograf fidel adevărului”, ci o serie
de momente de cinema-șoc, oarecum isolate. Fidele „în mod fanatic” adevărului”,
au fost adesea difuzate cu parcimonie sau total interzise. Ele se numesc: Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră,
Duhul aurului, 100 lei, Filip cel bun, Cursa, Mere roșii, Ilustrate cu flori de
câmp, Ediție specială, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Casa dintre
câmpuri, Duios Anastasia trecea, O lacrimă de fată, Croaziera, Concurs,
Secvențe, La capătul liniei, Sfârșitul nopții, Fructe de pădure, Faleze de
nisip, Baloane de curcubeu, Pas în doi, Moromeții, Iacob, Secretul armei
secrete. O bună parte din ele aveau să fie izvoare de inspirație pentru
cineaștii din Noul Cinema Românesc de după anul 2000.
[1] Indicațiile
Milițianului: „Cum a fost cu băutura trebui să le arătăm. Să fie iezact (sic!)
cum a fost. Bunăoară: ai spart paharu? Spargi paharu! Ai cântat? Cânți,
tovarășe! Sâfonu! Ai spart sâfonu, spagi sâfonu! Numa că, fii atent, auzi? Mie
să nu-mi imiți, adică să te faci! Spargi sâfonu cu tot sufletu! Da’ nici să nu
urli ca nebunu aici! Da’ nici prea molatici să nu fiți! Mie să-mi faci iezact
ca-n viață. N-ai făcut ca-n viață, mi-ai strict pelicùla! Să faceți așa cum
spunem noi! Că aici sunt banii statului! Ăsta-i film educativ. Are un rost! O
să vină poporu la club să tragă concluzia, să vază unde duce alcoolu’. Păi ce
facem aici, ne jucăm? Aici e pelicùlă, e banii statului! Cum e omul la beție?
Omul la beție e cu chef. Alcoolu’ provoacă veselie. Așa-i omul la beție!”
[3] Același Nicolae Ceaușescu avea să critice filmul lui Dan Pița, Faleze de nisip, tot pentru că nu redă
„realitatea”, ci „neghina, putregaiul din pădure”. Puștiul din filmul lui Pița,
la fel ca Vuică din Reconstituirea, nu
exprima „dragoste
față de muncă, față de partid și de patrie, față de socialism”.
[4] La finalul Reconstituirii iese
de pe un stadion însuşi „boborul”. După înfăţişare şi purtări ai zice că ies cu
toţii (suporteri ai echipei locale de fotbal) din rărunchii pământului, din
subterană. Ei sunt cei
care, fără nicio oprelişte, au ajuns să populeze ecranul TV pe care – fiindcă
în România exista pe vremea aceea doar un singur canal de televiziune, un
singur partid politic la conducere – vedem că scrie cifra 1. Astăzi nu mai stă
nimeni să numere posturile de televiziune, însă uniformizarea (prin vulgaritate
şi coborârea de nestăvilit a pragului decenţei) e generală. Această masă brută
„însetată de sânge” îl ovaţionează, slugarnic, pe Procurorul însoţit de
secretarul de Partid.
